Eugenio Montale - Carnavalul Lui Gerti

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dacă roata se încâlcește-n ghemul
de stele căzătoare, și de calul
în gloată se cabrează, dacă-ți ninge
în păr, pe mâini o lungă-nfiorare
de iriși care trec sau nalță țâncii
slabele ocarine ce salute
voiajul tău și ecouri se destramă
jos de pe pod pe râu,
de se golește strada și te duce
într-o lume suflată în tremurata
bulă de aer și lumina unde
soarele te salute – ai regăsit
drumul poate pe care l-a-ncercat
plumbul topit la miezul nopții când
anul sfârșise fără-mpușcături.
Și-acum vrei să te-oprești unde un filtru
dezbracă sunetele
scoțând din ele fumurile acre
și zâmbitoare alcătuindu-ți mâinea:
acum ceri țara în care onagrii
să-ți muște zahărul în cub din mâini
iar pomii scunzi să născocească muguri
miraculoși sub ciocuri de păuni.
(Oh Carnavalul tău va fi mai trist
decât al meu, închisă între daruri
tu pentru absenți: căruțe în culori
ca de lichior, fantoșe și-archebuze,
și mingi de gumă, și printer tacâmuri
liliputane: urna le-nsemna
prietenilor depărtați în ceasul
când Ianuar începuse și-n tăcere
se-ndeplinise vraja. E Carnaval
sau e Decembre care întârzie? Cred
că dacă miști acele de pe micul
ceasornic de la mână, atunci totul
va da-napoi în desfăcută prismă
babelică de forme și culori…).
Crăciunul va veni și Anul Nou
ce va goli cazărmile s-aducă
prietenii risipiți, și Carnavalul
și el se va-nturna, care ne scapă
prin ziduri despicate. Oare ceri
tu să oprești acum acum în sat și vremea
ce se dilate-n jur? Marile aripi
pestrițe te ating, tarabele
împing afară firave păpuși
vii, blonde, brațele de moară
fixe rotesc pe gureșele axe.
Ceri să reții clopotele de-argint
peste cartier și răgușitul glas
de porumbei? Ori fragedele zori
din țărmurile tale-ndepărtate?.
Cum totul e ciudat și ne-nțeles
cum e cu neputință totul, spui,
Viața ta-i aici unde trosnesc
roțile de furgoane fără tihnă
unde nimic nu iese decât poate
în dereglările posibilului. Du-te
la moarte jucării unde-I negate
chiar moartea; și cu timpul care-ți bate
la-ncheietură și te dă vieții,
între ziduri greoaie nedeschise
vârtejului de oameni ostenit,
întoarce-mi-te unde ofilesc,
la drumul spus de plumbul închegat
serilor mele, alor tale:
vino la primăveri ce nu-nfloresc.

gerti – Versuri.pro

Eugenio Montale - Carnavalul Lui Gerti