Vasile Militaru - Florile și Mărăcinii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Într-o luncă, toată-n soare, cu izvoare cristaline,
Stăpâneau, de multă vreme, nişte flori de haruri pline:
Lăcrămioare, tuberoze, crini, zambile, trandafiri
Ce umpleau cu-a lor miresme largul necuprinsei firi.
Fiecare floare-n sine
Se simţea nespus de bine
Şi, din razele de soare sau din boabele de rouă,
Sorbeau veşnic viaţă nouă,
Pentru care, fiecare,
Cu mireasma ei, mereu
Se-nchina lui Dumnezeu…
Într-o primăvară însă, nu ştiu cum, adus de vânt,
Un străin veni-ntre ele, înfingându-se-n pământ…
Florile săriră toate să-l întrebe-ntr-un cuvânt:
– Ce vrei? Cine eşti, străine?
– Am venit cu gânduri bune… sluga voastră, mărăcine…
Vă voi face numai bine:
Ca să nu vă mai ia mierea, înţepa-voi pe albine!
Florile, cu mintea slabă, îl primiră ca pe-un frate,
Fără să gândească vreuna c-are gânduri blestemate….
Însă, hoţ fără pereche, mărăcinele străin,
Pricepând c-aici e raiul cel de fericire plin,
Tot pe vânt, îşi mai aduse nişte fraţi, nişte nepoţi,
Ba şi nişte vechi prieteni, tot aşa ca el de hoţi,
Şi pe-a florilor moşie, din pământul bun de muncă,
Răsăriră, cu duiumul, pui de mărăcini pe luncă! …
Mărăcinii-pui, de-asemeni, ajungând la vârstă maturi,
Cu alţi pui umplut-au şi ei ale luncii patru laturi,
Încât florile ce-n luncă stau de la Adam şi Eva,
Îngrozite-au prins de veste că: din glie scade seva;
Că străinii cei nemernici, mărăcinii plini de ură,
Hrana florilor o fură
Şi că însăşi mângâierii dulce-a razelor de soare,
Mărăcinii stau în poartă, să nu cadă pe vreo floare! …
Atunci florile căzute în aşa de greu impas,
Au fost zis, toate-ntr-un glas:
– Cine va primi drept frate, ca noi azi, pe mărăcine,
Nu mai aibă drept la soare şi la nici un pic de bine! ….
Şi blestemul zis de ele, Ţara mea, căzu pe tine:
Ale tale flori frumoase, azi suspină-ndurerate,
Pentru c-au primit şi ele mărăcinele drept frate,
Şi se sting pe zi ce trece, fiindcă li se fură seva
Din pământu-n care ele stau, de la Adam şi Eva.
Când alături, mărăcinii, săturaţi de brazda grasă,
Tot mai mult sporesc la număr şi se simt la ei acasă! ….
Ţara mea, ridică-ţi iarăşi sufletul ce stă azi frânt!
Fă din el năprasnic vânt,
Ca să smulgi toţi mărăcinii din străbunul tău pământ! …
Focul arde, mierea piere.
Zice-se că-n vreme veche
Un biet urs cu multă minte, gospodar fără pereche, –
Socotind că rău nu face, -cât simțea că e-n putere,
Își umpluse tot bârlogul cu stupi grei și plini de miere,
Ca să aibă-n zile grele,
Când va fi bătrân în piele…
Dar se vede că îndată ce puterea i s-a scurs,
Soarta vitregă, haină, îl pândea pe bietul urs,
Că-ntr-o zi- cum, nu se știe, însă- ceas de nenoroc, –
I- a luat bârlogul foc!
Când văzură vălvătaia, în pădurea fără ape,
Urși viteji săriră-n grabă, pe frățiorul lor să-l scape!
Dar atunci, smulgându-și părul, ca nebun plângând în poartă,
Gospodarul urs se vede și mai crunt lovit de soartă.
Fiindcă frații din pădure, ușurei sau grei la trup, –
Din bârlogul plin de flăcări, toți fugeau cu câte- un stup,
Toți cătau de mierea dulce, pline labele să- și lingă,
Dar nici unul nu venise, vălvătaia ca s-o stingă!.
Undeva cunosc o țară fără de noroc,
Care, azi e ca bârlogul ursului cuprins de foc,
Salvatori aprinși, toți urșii, toate vulpile și lupii
Au sărit să- i scape stupii,
Însă tot ca și-n povestea cu bârlogul din pădure-
Salvatorii vin cu gândul numai mierea să i- o fure;
Și fugind cu stupii-n brațe, fiecare l***-și linge;
Dulcea miere
Toată piere,
Însă focul nu i-l stinge!

Flori si maracini – Versuri.pro

Vasile Militaru - Florile și Mărăcinii