II
La căsuţă văruită,
Numai cetini legănate
La căsuţă văruită,
Murgul din copită bate.
Şi-mi răsare la fereastră,
Surioara Cosânzenei —
Floare albă şi măiastră
Între florile poienei..
Cine-mi iese înainte?
Cine-mi luminează pragul?
Este inima fierbinte
Este dorul meu, pribeagul.
Îmi dezmeardă calu-n grabă,
Şi-n pridvor îi duce şeaua,
Şi, supusă ca o roabă,
Se mlădie ca nuiaua:.
Cum îi lunecă privirea
Ca la cerbul cel de-o vară!
Cum o prinde aromirea,
Când o ţin la piept, uşoară!.
Cum se-alătură, duioasă,
Ca un porumbel cuminte!
Cum adună ceru-n casă
Cu un sărutat fierbinte!.

III
Cine-mi vine cu zăbavă?
Cine-şi curmă mijlocelul?
Cine-mi trece spre dumbravă?
Bradul şi cu ghiocelul.
Cum se leagănă pe cale
Doina-n frunza clătinată!
Cum se leagănă a jale
Şi suspină valea toată!.
Şi mi-alătură mai tare
Bradul şi cu ghiocelul
Şi-n cea dulce legănare
Iarba-şi curmă mijlocelul.
E târziu acum. În zeghe,
Dorm doinaşii din cavale;
Câte-o stea, căzând de veghe,
Spre culcuş îşi face cale.
Numai luna luminează
Peste vârfuri, ca un sfeşnic —
Numai dragostea veghează,
Ca un ochi al celui veşnic.

IV
Lângă vad de ape grele,
Dornic, murgul mi-am oprit
Cuibul drag al vieţii mele
Sta în noapte adâncit.
Dar în el ce foc tresare?
Ce mi-aprinde-n piept scântei?
E părere, ori o zare
De lumină-n geamul ei?.
Nu e vis. Nu bate-o rază
Rătăcită de la cer,
Ci e mândra, care-aşează
Candela într-un ungher.
O, aprinde-o şi te roagă
Preacuratei îndurări:
Să vegheze vremea-ntreagă
Peste nouă ţări şi mări;.
Să te ţie tot frumoasă
Şi copilă, precum eşti —
Să urmeze tot miloasă
Dragostele pământeşti!.
Oltule cu repezi valuri!
Multe mândre flori dezmerzi —
Dulce le dezmerzi la maluri
Şi-n vâltoare mi le pierzi!.
Du-le, Oltule, le mână,
Mândru tresărind mereu!
Numai una să-mi rămână:
Floarea sufletului meu!.
S-o revăd mereu tot floare,
Farmec plaiurilor dând —
Caldă, vie, râzătoare,
Văile străluminând.