Pablo Neruda - Fiara de Lumină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În nesfârșirea mea nesigură, eu sunt
o fiară de lumină, încolțită
de frunzele și de greșeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
Eu mă retrag în vreme-aceasta însoțit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări și aștrii nopții.
E larg; puțin e, rar și este totul.
De ochii mulți văzuți de ochii mei,
de-atâtea sărutări pe gura mea,
de-atâta fum ce mi-a-necat gâtlejul
din trenurile de odinioară:
atâtea gări bătrâne, fără milă,
și colb din librării fără de număr,
Eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărți mai îndesate ca pământul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet dușman aud și mă-nspăimânt
nu de ceilalți, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfârșit,
de corul ce cânta mereu cu noi
și tâlcurile sure ale vieții.
Pentru că odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
mă așază față-n față cu-adevărul,
și nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
și porțile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizând frunzișuri,
se-nalță luna precum rodul alb,
și omul împăcat acceptă soarta.

fiara de lumina – Versuri.pro

Pablo Neruda - Fiara de Lumină