George Coșbuc - Crăiasa Zânelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
– „Şi cum te cheamă?” î – „Ana”.
– „Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flăcări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
– „Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior!” î – „Ba nu: sunt fată!”.
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
– „Ce ai tu, Ano?” î – „Uite ce-i!”
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
– „Şi cum îi zici?” î – „Inel îi zic!”
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
– „O, dă-mi-l mie!” î drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
– „Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!”.
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
– „Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?”
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
– „Atâta ce-i?” î – „Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!”
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
– „Ce-i asta?” î – „Salbă!” î Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
– „Şi cui o dai tu?” î pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
– „Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!”.
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
– „Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
– „Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
– „Nu vreu!” î Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?.
*.
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?.
El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
– „Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!”
El râde şi-o dezmiardă:
– „Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!”

Anne Sexton - Cele Douăsprezece Prințese Dansatoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dacă ai dansat de la miezul nopții
la șase A.M. cine ar înțelege?
Băiatul fugit
care o înnebunește pe toate
să trăiască pe Boston Common
pe viteză și săruri,
pișând în iazul de rață,
răpind cu preotul străzii,
discuții comerciale ca lovituri,
o altă persoană dispărută,
ar înțelege.
Soția paraliticului
care își duce dragostea în oraș,
stând pe scaunul barului,
stingers și alune
cântând „Ace ole Ace jos în gaură”,
ar înțelege.
Pasagerii
de la Boston la Paris
vizionarea filmului cu zorile
venind ca statui de miere,
luând parte de șampanie și friptură
în timp ce lumea se transforma ca un glob de jucării,
acei ucigași ai cămășii de noapte
ar înțelege.
Amnezicul
care se regăsește într-un cartier nou,
după ce ai trecut de trecut,
după ce a aruncat pe altcineva
cărți de credit și ceas monogramat,
ar înțelege.
Poetul beat
(un geniu în lumina zilei)
care plasează apeluri pe distanțe lungi
la trei A.M. și apoi te lasă să stai
ținând telefonul în timp ce vomită
(el o numește „Noaptea cuțitelor lungi”)
scoțându-și loviturile de la moarte,
ar înțelege.
Insomniacul
ascultându-i inima
trântind ca o eroare din iunie,
ascultând tranzistorul său
lui Long John Nebel care se ceartă din New York,
culcat pe patul său ca o masă de piatră,
ar înțelege.
Asistenta de noapte
cu ochii tăiați ca jaluzelele venețiene,
ea a tuburilor și a plasmei,
ascultarea monitorului cardiac,
cricketul de moarte sângerând,
ea care te numește „noi”
și veghează ca o rachetă balistică,
ar înțelege.
O singură dată
acest rege avea doisprezece fiice,
fiecare mai frumos decât celălalt.
S-au culcat împreună, pat lângă pat
într-un fel de dormitor pentru fete.
Noaptea, regele a încuiat și a strâns ușa.
Cum ar putea ei să scape?
Cu toate acestea, în fiecare dimineață pantofii lor
au fost dansate la piese.
Fiecare era la fel de purtat ca un vechi jockstrap.
Regele a trimis o proclamație
că oricine ar putea descoperi
unde prințesele își făceau dansul
putea să-și ia alegerea de gunoi.
Cu toate acestea, a fost o captură.
Dacă nu reușea, ar plăti cu viața lui.
Ei bine, așa merge.
Mulți prinți au încercat,
fiecare așezat în afara dormitorului,
ușa era întunecată ca să poată observa
ce încântare a venit peste pantofi.
Dar de fiecare dată cele 12 prințese dansatoare
i-a oferit bărbatului snoop un Mickey Finn
și așa a fost decapitat.
Poof! Ca un baschet.
S-a întâmplat așa, încât un soldat sărac
am auzit despre aceste întâmplări ciudate
și a decis să încerce.
În drum spre castel
a întâlnit o bătrână.
Vârsta, pentru o schimbare, a fost de oarecare folos.
Nu era umplută într-un azil.
Ea i-a spus să nu bea nicio picătură de vin
și i-a dat o mantie care să facă
el invizibil când a venit momentul potrivit.
Și astfel s-a așezat în afara căminului.
Cea mai veche prințesă i-a adus niște vin
dar a fixat un burete sub bărbie,
arătând opusul lui Andy Gump.
Buretele a înmuiat vinul,
și astfel a rămas treaz.
Totuși, s-a prefăcut că doarme
iar prințesele au ieșit din paturile lor
și s-a certat ca un concurs al Miss America.
Apoi cea mai mare s-a dus la patul ei
și a bătut peste ea și s-a scufundat în pământ.
Au coborât în deschidere
unul după altul. Ei sunt soldați pricepuți
își îmbrăcă mantia invizibilă și o urmă.
Yikes, a spus fiica cea mai mică,
ceva mi-a pășit doar rochia.
Dar cel mai în vârstă a crezut că este doar un cui.
Apoi stătea un bulevard de copaci,
fiecare frunză este din argint sterlin.
Soldatul a luat o frunză pentru dovadă.
Cei mai tineri au auzit ruperea filialei
și a spus: Oof! Cine merge acolo?
Dar cel mai vechi a spus: Astea sunt
trâmbițele regale jucând triumfător.
Următorii copaci erau din diamante.
El a luat unul care a pâlpâit ca Tinkerbell
iar cel mai tânăr a spus: Așteaptă-te! El este aici!
Dar cel mai vechi a spus: Trompetele, draga mea.
Apoi au ajuns la un lac unde se afla
douăsprezece bărci cu doisprezece prinți fermecați
așteptând să-i urmeze la castelul subteran.
Soldatul stătea în barca celui mai tânăr
iar barca era la fel de grea ca și cum o gheață
fusese adăugat, dar prințul nu bănuia.
Următoarea a venit mingea unde pantofii au dat dovadă.
Prințesele au dansat ca fetele de taxi la Roseland
de parcă acele bilete s-ar epuiza.
Erau pictați în sărutări cu părul secret
și deși soldatul a băut din cupe
și-au băut din tinerețe cu un gând naiv.
Cruci de șampanie și cupe pline de rubine.
Au dansat până dimineața și a apărut soarele
goi și supărați și așa s-au întors
pe același traseu ciudat. Soldatul
a mers înainte prin dormitor și a intrat
scaunul său de așteptare pentru a-și simți somnul dur.
În dimineața aceea, soldatul, cu ochii înflăcărați
ca sângele într-o rană, scopul său brutal
ca și cum s-ar confrunta cu o luptă, grăbit cu răspunsul lui
de parcă spre Sfinx. Pantofi! Pantofi!
Soldatul a povestit. El a născut
frunza de argint, diamantul mărimea unei prune.
Câștigase. Pantofii de dans ar dansa
nu mai. Prințesele au fost sfâșiate
viața lor de noapte ca un bebeluș din suzeta sa.
Pentru că era bătrân, l-a ales pe cel mai mare.
La nuntă, prințesele și-au îndepărtat ochii
și s-au lăsat ca niște pulovere vechi.
Acum fugiții nu mai fugeau niciodată și niciodată
din nou părul lor s-ar încurca în diamante,
niciodată pantofii purtați până la râs,
niciodată patul nu cădea în purgatoriu
pentru a-i lăsa să urce după
cu Luciferul lor lovind.

feerique – Versuri.pro

George Coșbuc - Crăiasa Zânelor

Anne Sexton - Cele Douăsprezece Prințese Dansatoare