Închinare Către Udeșteni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini și unchi,
Să vă depun, cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi.
Doar datorită ție, bună mamă,
Eu, Eusebiu, fiu de opincari,
Acuma stau la masă cu domni mari,
Și uit de unde vin și cum mă cheamă.
Și trebuia s-ajung doar popă-n sat,
Să cânt la morți, să beau la cumetrie,
Dar am ajuns și la Academie,
Deși nu sunt, de vreme, consacrat!
E drept: acolo, oameni cu rutină
M-au socotit nepotrivit și iar
Au hotărât să scoată la lumină
Cultura mea, de la abecedar,
Dar n-au avut ce cerceta, săracii,
Și au mișcat din nas, în unison
Când mi-au aflat pe herbul din blazon
Opinca, sapa și cu coada vacii.
Bătrână mamă, mi-ai cărat cu sacul,
Atâția ani, merinde la oraș,
Dar eu am fost la carte tot codaș
Și-am năzuit tot înapoi, ca racul.
Și-așa se face că prin glodul moale
Nu umblu azi cu Biblia în mâini,
Nu mă apucă rațele de poale
Și cu potcapul nu azvârl în câini,
Ci stau adesea la Academie,
Pe-un jilț adânc și moale și înalt,
Și-n loc s-ascult cum bâzâie un psalt,
Ascult probleme de filologie.
Și-adesea ori, când lupta de idei
Se desfășoară mai înflăcărată,
Mi-i fruntea ca o stâncă, detunată
Sub fulgerele unor prometei. –
Și când colegii urcă-n lumi abstracte,
Arhangheli albi pe nalte scări de foc,
Aud cum cad solemne cataracte..
Și-mi amintesc că-n lume e un loc,
Cu-o turlă de biserică străveche,
Cu nuci rotați, cu ulmi și cu stejari,
Și-un cimitir cu poartă strâmtă, veche:
Acolo dorm bătrânii Camilari.
Și-l văd cum urcă, ispășind calvarul,
Spre cimitir, ca un Cristos plugar,
Ducând pe umăr crucea de stejar,
Scrâșnind, Ion al Tomii Camilarul,
Căci și-a cioplit-o singur, din topor,
Încredințat că n-o să aibă cine,
Că din adâncul lumii nu-i mai vine
Feciorul haimana și scriitor..
Și-așa, el singur și-a-ngropat, din vreme,
Această temelie de stejar,
Când îngerul cu coasa o să-l cheme,
Să fie gata, bunul gospodar..
De-ai mai trăi, bătrân păstor, și faur
De cruci de lemn, eu, fiu-nstrăinat,
Te-aș îmbrăca într-un suman de aur,
Și ne-am plimba măcar un ceas prin sat
Să se adune lumea, să se mire,
Să tot grăiască, săptămâni și luni,
Că ți-am adus acest suman de mire,
Eu, fiul tău pierdut între furtuni..
Îți amintești când am venit acasă,
Bătrână mamă? Câți s-au minunat!
Că ți-am adus năframă de mătasă,
Eu, fiul tău pierdut și-nstrăinat!
Acum, în timp ce îmi ascult colegii
Înalte subiecte dezbătând,
Te văd mereu la poartă așteptând,
Și întrebând flăcăii și moșnegii,
Pe drumul dinspre râu de nu zăresc
Un călător.. Și cum tresari deodată,
Când cântă, la portița descuiată,
Cocoșul alb cu coif împărătesc..
Și săptămâni și luni cocoșul cântă,
A oaspete, și tu mereu tresari, –
Dar fiul tău pierdut, bătrână sfântă,
La masă șade între domnii mari,
Și-și amintește numai câteodată,
Când vede fremătând un pom înalt,
Sau altul, cu tulpina aplecată,
Genunchii grei smulgându-și din asfalt;
Îi vine-atunci îngrozitor să geamă,
Sub smoală-și simte inima arzând!
Iar când zărește plopi în șir, urcând
Spre marile amurguri de aramă,
Mai vede-un om înfățișând calvarul,
Urcând un deal, ca un Cristos-plugar
Ducând pe umăr crucea de stejar
Scrâșnind, Ion al Tomii Camilarul..
Spre a vedea cât m-a slujit silința,
Îngăduiți-mi, voi, vecini și unchi,
Să vă depun cu toată umilința,
Această cărțulie, la genunchi!
Cu-atâta m-am întors! Și orişicine
Să hotărască în sobor, acum,
De-am folosit prin lume, rău sau bine,
Dinarul dat, când am pornit la drum..

Prefața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Prefața autorului, în versuri, la Valea Albă, dramă în patru acte, în versuri, de Eusebiu Camilar, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957.
Înalte imnuri, elegii domoale,
Nu-i timp destul să vă-mpletim în jerbe!
Cu cât ne sunt nouă tâmplele mai goale,
Pădurile se-nalță mai superbe..
Îmi pare rău că timpul n-o s-ajungă
Pentru atâtea ode și litanii;
Cu cât cărarea vremii e mai lungă
Cu-atât încet ni se scurtează anii..
Alcătuit-am doar o tragedie,
Din stinse vremuri, simple și mărețe,
Și-a fost alcătuirea jucărie,
Căci am gândit-o-ntreagă tinerețe..
Îmi amintesc, când, scriituri și semne
Descopeream sub florile ruginii
Vechi clopotari cu-nfățișări solemne,
Se înșirau la rând, alexandrinii..
O tragedie-n versuri? Cum vă pare?
Cu patimă am scris așa, anumea,
Am vrut să sparg obșteștile tipare,
Nici astăzi să nu fiu în rând cu lumea..
Am îndrăznit! Ei, și? Cu opul gata
Aștept aici, neașteptat de nime,
Și știu prea bine care mi-i răsplata,
Când voi aveți imperiale rime..
Și totuși vin, voi, făurari de versuri,
Cu cea mai mare dintre cutenzanțe,
Să urc prin arzătoare universuri
Pe aripile acestor prime stanțe..
II.
O, știu că Eminescu-i cel mai mare,
Că nentrecut rămâne, un mileniu,
Și totuși, când încep să scriu, îmi pare,
Că am aripi titanice, de geniu,
Că mă măsor atunci cu infinitul,
Că timpul îl robesc sub a mea pană,
Că marmora o-nfrunt și-nfrunt granitul,
Într-o statuie jupiteriană,
Pe Keops îl întrec în măreție,
Pe marii Sciți din ale vremii valuri,
Ce se-ngropau cu mândra lor armie
Să putrezească-n uriașe dealuri,
Că rup sigilii de pe noi concepții,
Că vor țâșni izvoare de lumină
Atât de orbitoare, că-nțelepții
Din lungul vremii, vor cădea în tină,
Acoperindu-și fața cu veșmântul
Orbiți de revelații geniale..
Când scriu, o simt prea bine cum cuvântul
Exprimă adevăruri epocale,
Și râd în sine-mi spre antichitate,
Spre Evul Mediu râd! Poeți? Renașteri?
S-au stins în noaptea vremii, toți și toate..
Atunci încep întâile cunoașteri,
Istoria începe doar în clipa
Când îmi așez creionul pe hârtie,
Când vine insomnia cu aripa
Să mă vegheze-n vechea mea chilie..
E, Cronos, sclavul meu! Îl țin sub scaun,
Pân’ ce-mi sfârșesc poemul, dimineața;
Atunci, se pierde-n codri, ca un faun..
…………….
Pe cei ce n-au simțit în gene ceața
Amărăciunii, eu îi rog să tacă!
Nu sunt poeți, ci risipesc cerneala!
Li-i inima și mintea prea săracă,
Dacă nu simt cum roade îndoiala..
Poeți adevărați, v-o spun doar vouă
Căci înțelegeți! Știți doar cât de crunt e..
Cu fiecare îndoială nouă
Se-ndeasă zbârciturile pe frunte..
Credeam adeseori că tinichele
Am înșirat în colier de salbe,
Deși erau ca aurul de grele..
De câte ori, în marile nopți albe,
Mai credem că supunem infinitul,
Si evurile omenirii! Însă
De câte ori ne află răsăritul,
Dezamăgiți la lumânarea stinsă..
Aceasta-i pâinea noastră! Purtăm steme
De vulturi uimitori ai îndrăznelii.
Și când sfârșim cu zborul prin poeme
Ne prăbușim în pulberea-ndoielii..
Noroc că sunt prieteni și cenacle,
Și-avem tipar! Căci altfel ce ne-am face?
Ne-am tot închide stanțele în racle,
Și cititorii i-am lăsa în pace..
III.
Îngăduiți-mi deci, prieteni fauri,
Să vă citesc istoria aceasta!
Atenția chemați-o din coclauri,
Și, de se poate, astupați fereastra,
Să nu mă vadă rudele, vecinii,
Că-n pragul bătrâneții fac tirade,
Că mă înșfac la luptă cu Elinii
Ce-au scris nepieritoare Iliade!
Ce-ar spune cumnățeii, copilașii?
M-ar socoti drept apucat de viciu,
S-ar strânge în consiliu toți urmașii
Și poate m-ar închide în ospiciu..
Degeaba s-ar căzni moștenitorii
O bucurie mare am, doar una:
Că n-ar afla în sipet perceptorii
Decât argintul ce-l revarsă luna,
Și niște manuscrise-ngălbenite,
Sărmane suveniri atât de triste,
Ce n-au putut la timp să se mărite,
Că nu erau destul de realiste..
Și de-ar afla nepoții prin cămară
Creioane rupte, pene vechi, să știe,
Că-s resturi din mașina temerară
Cu care-am vrut să zbor în veșnicie!
Și-or hotărî moștenitorii sadici,
Fiindc-am fost doar strângător de stele,
Cum să-mi înalțe monument pe Oadici.
Celebrul deal al păstoriei mele,
Să vină generații fără număr,
În iernile de mâine, să mă vadă
Cu-n început de togă pe un umăr,
Pe celălalt cu-o zdreanță pe zăpadă..
IV.
Încolo, pace! Astupați fereastra,
Și să începem.. Râdeți de pe-acuma?
Rog, ascultați întâi.. și pozna asta
Se va topi ca roua și ca bruma,
O, n-aveți grijă! Cine-o să mai știe
În câțiva ani, cum m-am topit pe ruguri
Alcătuit această cărțulie..
Pe-atunci, voi fi de mult, adânc sub pluguri..
O, n-aveți grijă, veșnicia-i mare.
Și este loc! Deci haideți la daracuri,
La scărmănat! Căci vreți cu disperare
Să potopiți întinsul unor veacuri!
Vă rog, poftiți! Iertați-mi îndrăznea
C-am năzuit să mă însor cu cerul!
Nici nu visez, părăduind cerneala
Pe lângă Pann să-mi am și eu ungherul!
Nu vă-ntristați! Rămâneți voi, poeții,
Voi, cântăreții mari, adevărații,
Să strângeți din câmpiile vieții
Belșuguri pentru alte generații..

Eusebiu Camilar – Versuri.pro

Închinare Către Udeșteni

Prefața