<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss version="2.0"
	xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
	xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
	xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
	xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
	xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
	xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
	>

<channel>
	<title>eunice odio &#8211; Versuri.pro</title>
	<atom:link href="https://versuri.pro/top/eunice-odio/feed" rel="self" type="application/rss+xml" />
	<link>https://versuri.pro</link>
	<description>Versuri corectate și explicate</description>
	<lastBuildDate>Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000</lastBuildDate>
	<language>ro-RO</language>
	<sy:updatePeriod>
	hourly	</sy:updatePeriod>
	<sy:updateFrequency>
	1	</sy:updateFrequency>
	<generator>https://wordpress.org/?v=6.9</generator>

<image>
	<url>https://versuri.pro/wp-content/uploads/2026/01/cropped-favicon-32x32.png</url>
	<title>eunice odio &#8211; Versuri.pro</title>
	<link>https://versuri.pro</link>
	<width>32</width>
	<height>32</height>
</image> 
	<item>
		<title>Margarita Michelena - Cuvintele Poetei Către Făptura Umană</title>
		<link>https://versuri.pro/margarita-michelena-cuvintele-poetei-catre-faptura-umana</link>
					<comments>https://versuri.pro/margarita-michelena-cuvintele-poetei-catre-faptura-umana#respond</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Polizorul de Strofe]]></dc:creator>
		<pubDate>Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[Margarita Michelena]]></category>
		<category><![CDATA[conexiune]]></category>
		<category><![CDATA[cuvinte]]></category>
		<category><![CDATA[eunice odio]]></category>
		<category><![CDATA[Identitate]]></category>
		<category><![CDATA[Melancolic]]></category>
		<category><![CDATA[muzica]]></category>
		<category><![CDATA[poezie]]></category>
		<category><![CDATA[Spiritualitate]]></category>
		<category><![CDATA[Suflet]]></category>
		<guid isPermaLink="false">http://versuri.pro/?p=68674</guid>

					<description><![CDATA[(Pentru Eunice Odio*). / Îți vorbesc, făptură fatidică și norocoasă, / ție, pajiște și peșteră, ... <a href="https://versuri.pro/margarita-michelena-cuvintele-poetei-catre-faptura-umana" class="read-more" aria-label="Vezi versurile">→</a>]]></description>
										<content:encoded><![CDATA[<p>(Pentru Eunice Odio*).<br />Îți vorbesc, făptură fatidică și norocoasă,<br />ție, pajiște și peșteră, iubită și dușmancă,<br />strălucire a bucuriei și noapte a fricii,<br />ție, trist demon și cupă dulce<br />din care beau păsările și îngerii,<br />ție, cea care îți suporți moartea în fiecare zi<br />și-o singură clipă treci prin propriul tău cadavru.<br />Eu știu cine ești, deja te-au străpuns<br />zorile cu săgeata lor de pasăre, te-au ars<br />cu jarul plutitor al florii lor și te-au uimit<br />cu cămașa lor fină de rouă.<br />După-amiaza te-a plimbat deja, depopulându-te<br />de murmurul tău arboricol.<br />Noaptea te-a înclinat deja și te-a readus<br />la o formă simplă, la cea mai simplă,<br />să fii doar iarba care-și pregătește<br />scurtă tunică terestră,<br />muzica ei delicată, clinchet la nivelul solului<br />în noua dimineață.<br />Nu pot să văd întregul tău chip interminabil,<br />nici să-ți cunosc numele, mărturisit<br />fie mării, fie înălțimii,<br />pământului sau fumului,<br />luminii sau pietrei.<br />Dar eu sunt chipul tău,<br />eu sunt numele tău complet, adevărat<br />și-n mine te rezumi, tu, trecătoare<br />prin ochi și cuvânt,<br />în mine te-aduni, creatură risipită,<br />precum un oaspete etern al sufletului tău.<br />Privește-mă acum, în această singură clipă<br />în care te trăiesc și recunoaște-mă<br />ca să știu cine ești, cum petreci,<br />cum crești și plângi<br />și cum cazi, și cum strălucești.<br />Treci prin sufletul meu,<br />te luminezi și te-ntuneci,<br />iar acolo te minunezi și cânți.<br />În mine te știi o flacără reprimată<br />de buza vântului.<br />Și-n mine, aidoma fulgerelor de sânge aprins,<br />îți recuperezi memoria, șoaptele<br />uitatei grădini<br />și dialogul pierdut între aer și aripă.<br />Cum să nu te iubesc atunci, făptură<br />dezolantă și fericită, dacă mă populezi<br />cu sunete înalte ale bucuriei tale,<br />cu uscăciunea și sfâșierea morții tale,<br />dacă uneori ating, cu propriul degetul tău,<br />nu știu ce latitudine angelică sau ce pajiște<br />unde lumina învață<br />să ne ordoneze lumea,<br />să fie inteligența ei goală și transparentă,<br />iar în alții să mă prăbușesc, cu greutatea ta teribilă,<br />în marea solitudine care e păcat?<br />Sunt singură pentru tine, pentru tine sufăr<br />și pentru tine sunt fericită și mă-nsoțesc.<br />Dacă Dumnezeu și-aruncă ochii,<br />te găsește îngrămădită-n mine<br />și pe mine sub numele tău vast<br />ca sub o stea unanimă<br />a luminii adunate și pure<br />a cărei strălucire o culeg din aer.<br />Suntem una și-aceeași, înlăuntrul cuvântului.<br />Eu sunt reședința ta, ultimul<br />și adevăratul domiciliu al sufletului tău.<br />Și-n mine sfârșește, înspăimântător,<br />pâlpâirea cărnii tale.<br />Dacă spun „eu”, te definesc<br />cum printr-un singur spic<br />se definește tot lanul de grâu.<br />Și nu mă cunoști.<br />Ah, dar dacă mă auzi, dacă mă auzi o dată,<br />vei știi cine ești.<br />Caută-ți propria voce în gâtlejul meu,<br />vezi că iese din mine deja ca tulpina<br />care înalță și susține<br />floarea cuvântului tău.<br />Și acolo, o, creatură, locuitoare<br />tristă și surâzătoare a sufletului meu,<br />acolo ne-ntâlnim.<br />Sunt unica ta oglindă,<br />sunt iazul întunecat și lumesc<br />pe-a cărui luciu, uneori, misterioasa piatră<br />desenează un cerc vag &#8211; numele tău.<br />Iubesc ceea ce te sfâșie și te-nchide<br />și ceea ce-ți alungă somnul până-n ritmul<br />bătăii pietrei;<br />vocea cu care întrebi<br />numele și cifra lucrurilor;<br />țipătul singuratic care zgârie<br />cea mai ascunsă piele a sufletului tău;<br />lovitura ce te-aruncă în fântâna sângelui tău.<br />Și iubesc cât de mult te înalță<br />veșmântul prelung al îngerilor,<br />ceea ce te apropie<br />de curgerea celorlalte creaturi,<br />conducându-te<br />de la rădăcină și tăcere<br />către muzică și neant.<br />Îți vorbesc ca unei picături perfecte și strălucitoare,<br />dar minimală și doar distinsă<br />în imensul tumult al celorlalți,<br />deja un subiect amoros al râului care-l atrage;<br />Îți vorbesc despre muzica prin al cărei canal curgi.<br />Știu că din noapte îți culegi sunetul,<br />izolându-l de ceilalți,<br />te apleci și-l asculți.<br />Este atât de firav&#8230; Abia-l poți auzi.<br />Mai fin decât cea mai mică explozie a unui trandafir,<br />decât zborul stropului de rouă<br />sau clipitul zorilor.<br />Asta-i singurătatea. Și-ți mai spun:<br />Nu există singurătate. Întoarce-ți sunetul<br />către întreaga muzică și lasă-l să pătrundă<br />în fântâna luminată care-l așteaptă.<br />Muzica este singura și completa companie,<br />curgerea ce-adună toate ființele<br />în remanență și ordine, ce contopește<br />toate vocile într-una adevărată.<br />Pătrunde în muzică. Nu-ți fie frică.<br />Acolo, nu vei uita decât numele tău<br />mic și solitar,<br />acel nume al morții prin care Dumnezeu nu te cunoaște.<br />Frunza știe. Curge mieros<br />dinspre pământul mut până la corul ce-o așteaptă,<br />își ocupă locul printre celelalte voci,<br />și-asumă murmurul și-l înalță<br />pentr-o singură vară irevocabilă.<br />Toate frunzele sunt același copac.<br />Toate făpturile orbitoare,<br />toată împlinirea lor religioasă și trupul lor<br />de înger întunecat și puternic, încununate-s<br />de pace susurândă și sfârșite<br />în muzica sculptată printre coloane de aer.<br />Am spus asta pentru sufletul tău.<br />Dar și corpul tău este din muzică<br />și prin singurul său har incoruptibil.<br />Pentru că-i adevărat &#8211; trupul învie<br />și este promis deja unei forme viitoare,<br />căsătorit cu acesta, și recunoaște uneori<br />obiectul incredibil al alianței sale.<br />Uneori, părul tău arată ca iarba<br />și auzul &#8211; o cupolă de crin,<br />iar degetele tale, rădăcini ale unui nou vlăstar,<br />și-o anume privire, început de aromă,<br />și-un zâmbet de-al tău, un proiect de penaj,<br />și-atingerea &#8211; posibil obraz de măr roșu.<br />Știu totul despre tine, pentru că vin din muzică,<br />din trupul său fără sfârșit, infailibil.<br />Nu vei muri, pentru c-am auzit<br />numele tău original, aprinzându-se<br />în propriul meu sunet.<br />Ești deja înlăuntrul muzicii. În strălucirea ei ți-a construit<br />nemuritoare mădulare.<br />În limbajul ei ordonat te aprinde, te comutează<br />și-ți oferă veșmântul delirant al focului,<br />pentru că atunci când te consumi, să fii recunoscută.</p>
<p>Notă*<br />Yolanda Eunice Odio Infante (1919-1974) a fost poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare din Costa Rica. De-a lungul vieții sale, a publicat trei colecții de poezii: Elementele terestre (1948), Zona în teritoriul zorilor (1953) și Tranzitul focului (1959) ; primul dintre ei premiat în Guatemala, pentru Concursul Permanent Central American din 15 septembrie. Lucrarea ei a fost o mărturie a pelerinajului ei pe acest pământ, care va culmina la altarul sacrificiului său de sine pe 23 martie 1974.<br />Palabras del poeta a la criatura humana.<br />(Para Eunice Odio).<br />Te hablo, criatura aciaga y venturosa,<br />a ti, prado y caverna, amante y enemiga,<br />el resplandor del gozo y la noche del miedo,<br />a ti, demonio triste y dulce copa<br />de la que beben pájaros y ángeles,<br />a ti, la que padeces tu muerte cada día<br />y un solo instante pasas por tu propio cadáver.<br />Yo sé quién eres tú, ya te traspase<br />el alba con su dardo de pájaros, te queme<br />con el ascua flotante de su flor y te asombre<br />con su leve camisa de rocío.<br />Ya te viaje la tarde, despoblándote<br />de tu rumor arbóreo.<br />Ya te incline la noche y te devuelva<br />hacia una simple forma, a la más simple,<br />a ser sólo la hierba que prepara<br />su brevísima túnica terrestre,<br />su delicada música, tañida a ras de suelo<br />en la nueva mañana.<br />No puedo ver reunido tu rostro innumerable<br />ni conocer tu nombre, confiado<br />ya al mar o ya a la altura,<br />a la tierra o al humo,<br />a la luz o la piedra.<br />Pero yo soy tu rostro,<br />yo soy tu nombre unido y verdadero<br />y en mí tú te resumes, tú, transeúnte<br />del ojo y la palabra,<br />en mi tú te congregas, dispersa criatura,<br />como huésped eterno de tu alma.<br />Mírame ahora, en este solo instante<br />en que te vivo, y reconóceme<br />para saber quién eres, cómo pasas,<br />como creces y lloras,<br />y cómo caes, y cómo resplandeces.<br />Por mi alma transcurres,<br />te alumbras y oscureces,<br />y allí, te maravillas y allí cantas.<br />En mí te sabes llama combatida<br />por el labio del viento.<br />Y en mí, como a relámpagos de sangre iluminada,<br />recobras tu memoria, los rumores<br />del olvidado huerto<br />y el diálogo perdido entre el aire y el ala.<br />¿Cómo no amarte entonces, criatura<br />desolada y feliz, si estás poblándome<br />con altos sonidos de tu gozo<br />y el seco y desgarrado de tu muerte,<br />si a veces toco, por tu propio dedo,<br />no sé qué latitud angélica o qué prado<br />donde la luz aprende<br />a ordenarnos el mundo,<br />a ser su inteligencia desnuda y transparente,<br />y en otras me desplomo, con tu peso terrible,<br />en la gran soledad que es el pecado?.<br />Estoy solo por ti, por ti padezco<br />y es por ti que me alegro y me acompaño.<br />Si Dios manda sus ojos<br />te encuentra en mí reunido<br />y a mí debajo de tu vasto nombre<br />como debajo de una estrella unánime<br />de la luz junta y purísima<br />cuyo fulgor cosecho por el aire.<br />Somos uno, uno solo, dentro de la palabra.<br />Yo soy tu residencia, el domicilio<br />último y verdadero de tu alma.<br />Y en mí termina, aterradoramente,<br />el parpadeo de su carne.<br />Si digo “yo”, te nombro<br />como en la sola espiga<br />se nombra al trigo todo.<br />Y tú no me conoces.<br />Ah, pero si me oyes, si me oyes una vez,<br />sabes quién eres.<br />Miras tu propia voz en mi garganta,<br />la ves salir de mí ya como el tallo<br />que eleva y que sostiene<br />la flor de tu palabra.<br />Y allí, oh criatura, oh habitante<br />doloroso y riente de mi alma,<br />allí nos encontramos.<br />Soy tu único espejo,<br />soy el estanque terrenal y oscuro<br />sobre el que a veces misteriosa piedra<br />dibuja un vago círculo: tu nombre.<br />Amo lo que te arranca y te clausura,<br />y lo que te desnace del sueño hasta el latido<br />del latido a la piedra;<br />la voz con que preguntas<br />nombre y cifra a las cosas;<br />el grito solitario que desuella<br />la piel más escondida de tu alma;<br />el golpe que te arroja el pozo de tu sangre.<br />Y amo cuanto te alza<br />el remoto vestido de los ángeles,<br />aquello que te acerca<br />al fluir de las otras criaturas,<br />conduciéndote<br />de la raíz y del silencio<br />hasta la música y el aire.<br />Te hablo como a gota perfecta y reluciente,<br />pero mínima y sólo distinguible<br />en el caudal inmenso de las otras,<br />ya súbdita amorosa del río que le arrastra;<br />te hablo de la música en cuyo cauce corres.<br />Ya sé que entre la noche recoges tu sonido,<br />lo aíslas de los otros,<br />te inclinas y lo escuchas.<br />Es tan pequeño… Apenas se le oye.<br />Menos que al ligerísimo estallar de una rosa,<br />que al vuelo del rocío<br />o al párpado del alba.<br />Esto es la soledad. Mas yo te digo:<br />No hay soledad. Devuelve tu sonido<br />a la música entera y deja que penetre<br />al hueco iluminado que lo aguarda.<br />La música es la sola y total compañía,<br />el fluir que congrega a toda criatura<br />en permanencia y orden, que confunde<br />a toda voz en una verdadera.<br />Entra en la música. No temas.<br />Allí no olvidarás sino tu nombre<br />pequeño y solitario,<br />ese nombre de muerte que Dios no te conoce.<br />La hoja sabe. Fluye dulcemente<br />desde la tierra muda al coro que la aguarda,<br />toma su sitio entre las otras voces,<br />asume su rumor y lo levanta<br />por un solo verano irrevocable.<br />Todas las hojas son el mismo árbol.<br />Todas las criaturas deslumbrantes,<br />todas su religiosa plenitud y su cuerpo<br />de ángel oscuro y fuerte, coronado<br />de rumorosa paz y concluido<br />en música labrada entre los aires.<br />Esto lo dije por tu alma.<br />Pero también tu cuerpo es de la música<br />y por su sola gracia incorruptible.<br />Porque es verdad que el cuerpo resucita<br />y está ya prometido a una forma futura,<br />desposado con ella, y a veces reconoce<br />al increado objeto de su alianza.<br />A veces tus cabellos te parecen de hierba<br />y tu oído una altura de azucena,<br />y tus dedos, raíces de una próxima rama,<br />y una cierta mirada, un cimiento de aroma,<br />y una sonrisa tuya, un proyecto de pluma,<br />y el tacto una posible mejilla de manzana.<br />Todo lo sé, de ti, pues vengo de la música,<br />de su cuerpo sin término, infalible.<br />Y tú no morirás, porque he escuchado<br />tu nombre original iluminándose<br />en mi propio sonido.<br />Eres ya de la música. En su fulgor construyó<br />tus miembros inmortales.<br />En su ordenada lengua te alumbro y comunico<br />y te doy el vestido delirante del fuego<br />para que al consumirte, seas reconocido.</p>
]]></content:encoded>
					
					<wfw:commentRss>https://versuri.pro/margarita-michelena-cuvintele-poetei-catre-faptura-umana/feed</wfw:commentRss>
			<slash:comments>0</slash:comments>
		
		
			</item>
	</channel>
</rss>
