Mihai Rădulescu - Ceruri Sfâșiate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În amintirea actriței Eugenia Dragomirescu.
I.
Purificat de dragostea mea freamăt
Simțind natura-n trupul de alături.
Coboară gându-n subsuoara caldă;
O, nimeni mai nebun ca mine nu e!
Dau toate cărțile din lume numai
Să înțeleg ce-i carnea ta, iubito!
Ai fost șuvoi de lavă și lumini
Atunci când ni s-a rupt din soare glia;
Din firea ta umană astăzi simt,
Să-nfrunte evul nostru, cum emană
Metalele topite-n aburi denși,
Din nodu-acela fără timp, dintâi.
Dar mai afund te răscolesc în carne
Să aflu cerul sugrumat de bezne.
Și mă cufund, pieziș, sub oceanul
Ce-nchide-n clocotiri de zări și spume
Ogorul fiilor pământului.
Tu te-ai născut din ape, translucidă,
Un bumb de viață cât e un surâs,
Întâia plantă, dimineața lumii
Ce-a cântărit de-i ceasul lung spre noapte.
Și ai cuprins planeta între brațe
Ce miroseau a muguri verzi și cruzi,
Lumină decantată în tulpine!
Te-ai legănat pe rădăcini spre maluri,
În taină preschimbată și sălbatic
În vietăți de sine mișcătoare.
Tu ești tăcerea pândei și ești saltul
Întâiului jefuitor de sânge.
Ești piatra șlefuită în cavernă,
Ești prima întrebare ce răsună,
Ești cea dintâi morală omenească;
Ce înțeleaptă-i nebunia mea!
Prin ea trăiesc, înțelegând ființarea,
În tine-alăturea cu ierburi moarte,
Pe tăvălugul miilor de ani
Schimbată-n hrană pentru alte ierburi,
Alăturea de hoituri de-animale
Ce-s moarte să răsară-n alte trupuri,
Alăturea de oameni ce-ngrăşară
Ăst lut din care te-ai născut, Femeie.
Da, singura-mi scăpare-i să trăiesc
În tine, să îndepărtez din minte
Credința că sunt singur.
Nu! suntem doi, porniți de la-nceputul
Pământului, aripi ce au țâșnit
Din puful alb al Păsării Iubirii.
II.
Iubirea doar pătrunde-n întuneric!
Nadir suprem cu gene-ntredeschise,
Privind în ochii tăi afund alunec,
Prin dragoste, departe, către cer.
Și înțeleg! În Spații se revarsă
Aidoma trup cu al iubitei mele.
Împărățiile magnetice
Pe care duhul meu le-a-nconjurat
În orice bob al cărnii pământene,
Materia fulgerătoare, dură,
Cuprinsă-n formă moale, femeiască,
O regăsesc în hoardele de aștri;
Trăiesc în ea, beat de mișcare pură
A coapselor solare-n infinit.
Eterna legănare a Enigmei
Astrale eu o simt iubind femeia
Ce nerostit, în preajmă, -și geme taina
Și fiece spasmodică-unduire
Ce se evaporă-n miresme tari
E-o naștere de foc în univers
Sau nimicirea unei mări de stele.
Contemplu-acest incandescent Colos
Și îngenunchi la trupu-asemeni Lui,
Din sânii calzi s-adun Nemărginirea.
III.
Rug nevăzut și negândit, egal
Cu tine însuți, margine a mea
Și miezul meu nemărginit – Iubire!
Din frunzele lăstarilor din suflet
Mi-ai picurat pe fruntea cea de taină
A nopților de zbucium, rouă rece;
E foc, e apă, aer, glod, Iubirea?
La început a fost Ideea.. Doamne!
Pătrunsă de materie-i tot Cuvânt.
Când îngenunchi Gândirea lângă sânii
Cu unde și cu dune-nfiorate
De nemișcarea dorului ce-așteaptă,
Sahara mea de sânge și de lapte
Din care setea nu pot să-mi astâmpăr,
Simt cum dintre hotare clatin Focul
Și mă desprind din corp cu trup de fum,
Coroana Cosmosului o străbat
Ca o lumină făr’ de început,
Și mă strecor prin crengile Iubirii,
Cu ele Unul și prin ele-Același.
Și eu sunt trunchiul Însuși al Iubirii
Și preot sunt iubirilor din mine.
Oprește-te-ntr-acest atemporal
Și nespațial, Privighetoare blândă,
Să îmi veghezi extazul. Mă primește
Sub aripa Statorniciei Tale.
Cuprind rotundul Ochiului Repaos.
Adânc pornesc plutirea nesfârșită
Prin razele privirii lui. Ascultă!
El mă iubește! O, rămâi în mine!
Prin tine, mântuirea mea, trăiesc
În moartea vie și desăvârșită.
IV.
Crepusculul privirilor iubitei..
În luntrea genelor cobor prin flăcări
Din cataractă-n cataractă. Mort,
Mă prăbușesc dintr-o luciditate
Străină și anostă spre Iubire.
Și lopătând în Styxul regăsit,
Strig din tăria cerului spre-adâncuri:
„Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!”
Și se rostogolește în ecouri
Chemarea neputinței pământene.
Sfâșie, sugrumată, vocea ei
Spre-a-mi întâlni durerea, depărtarea:
„Dar unde ești? De dragoste orbită,
Himera mea cu pieptul de vătui,
Simt cum ne ard polare veșnicii..”.

eugenia dragomirescu – Versuri.pro

Mihai Rădulescu - Ceruri Sfâșiate