Alexandru T Stamatiad - Pe Etajera Roză, Pe Etajera Neagră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Afară plouă, plouă.
În trista mea odaie,
Pe etajera roză,
Azi am găsit, iubito,
O albă tuberoză,
Pe etajera neagră,
Un trandafir mai galben ca părul tău de aur!.
*.
Sărmane flori iubite!
Ce mâini de castelană,
Ce mâini necunoscute, tremurătoare, fine
V-au rupt fără de milă!
Sau poate vijelia v-a secerat, nebuna?
În trista mea odaie cum ați pătruns? Răspundeți!
În trista mea odaie doar razele de lună pătrund necercetate!
Ce bucurii secrete, ce vești neașteptate
Se-ascund bănuitoare
În tristele petale suave, parfumate?.
*.
Tăcerea mă-mpresoară,
Afară nu mai plouă,
Doar gândul îmi răspunde
Și deapănă povestea trăită-n alte vremuri atât de depărtate.
*.
E-o noapte violetă,
Grădina e un farmec de cântec, de murmuri,
De forme și culoare,
De zâmbete ciudate,
De nențelese grații.
În arborii albaștri,
Cu frunze de mătase,
Cu ramuri delicate ca niște arabescuri,
Încep să licărească în candeli violete.
Lumini aproape șterse.
Acuma se agită,
Încep să strălucească.
Și băncile de fildeș, de umbră tăinuite, visează solitare.
Nisipul pe alee atât este de roșu, că pare râu de sânge.
O feerie caldă de vis și de culoare
Apare-acum grădina,
Dar iată-n fund castelul
Cu poarta-i de aramă,
La dreapta și la stânga stă câte-un sfinx de pază.
Și-n turnuri crenelate, când suflă vântul,
Sună prelunga armonie de clopote de aur.
Ferestre ogivale cu geamuri colorate în roz, albastru, verde,
În cele patru colțuri câte-un balcon de piatră,
Dar iată și bazinul – oglindă fermecată –
Când razele de soare
Pătrund triumfătoare
Se schimbă-n curcubee nemaivăzute încă.
*.
Tăcerea stăpânește grădina și castelul.
*.
Dar sus fereastra verde deodată se deschide.
Apare Ea.
O umbră – pe-oglinda fermecată – acum se profilează
Un șir de perle albe în razele de lună o clipă scânteiază.
Fereastra se închide.
*.
Pe trepte de-alabastru coboară castelana,
Mantaua ei superbă, brodată-n crini heraldici,
Cu trena ei imensă, pe trepte șerpuiește.
Și jos așteaptă prințul,
În mână ține coiful cu pene minunate.
Pornesc la braț acuma,
Și buzele sunt roșii,
Și glasul lor e cântec,
Și ochii sunt topaze cu scânteieri de astre.
Pe-alei șerpuitoare se pierd ca două umbre.
Fazanii și păunii, mirați, înalță capul.
*.
Pe magica oglindă alunecă o barcă,
În ea sunt două umbre –
Și lebede în șiruri de-o parte și de alta vâslesc
Și cu încetul se pierd în depărtare.
*.
Și luna se ascunde,
În candeli violete lumina pâlpâiește,
Se stinge, e-ntuneric..
Afară iarăși plouă,
Pe etajera roză, pe etajera neagră, petale veștejite.
Afară plouă, plouă..
E obosit chiar gândul și-acum ar vrea să doarmă.

etajera – Versuri.pro

Alexandru T Stamatiad - Pe Etajera Roză, Pe Etajera Neagră