Firdousi - XV94 Goștasb Zal Află Despre Moartea Lui Rostam. Faramurz Aduse Coșciugul Lui Taică-Său și-l Puse într-Un Mormânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unul doar din cavalerii cei vestiţi scăpă fugind,
când pe jos şi când călare; când ajunse în Zabul
povesti că elefantul groaznic zace-n colb întins
cu Zevare şi alaiu-i, şi că nimeni nu scăpă
din capcanele vrăjmaşe. Din Zabulistan zbucni
mare strigăt împotriva duşmanilor lui Rostam
şi a şahului acela din Kabul; Zal îşi turnă
colb pe braţe, sfâșâindu-și chip şi piept, şi-astfel gemând:
„Vai! viteazule, cu trupul cât un falnic elefant!
Doar în giulgiu vreau să-mi fie trupul de-azi învăluit!
Şi, tu, fruntea-n cer purtându-ţi, o, balaur înzăuat,
o, Zevare, care fost-ai leul pururi preamărit!
Şeghad, ticălos şi mârşav, smulse-acest copac ales!
Cine se gândea că vulpea josnică ar cugeta-n
ţara ei să se răzbune pe un aprig elefant?
Cine-şi aminteşte-asemeni trăznet dat de soarta rea,
cine va-ndrăzni a crede, chiar dacă stăpânul său
îi va povesti că spusa unei vulpi a nimicit
de pe-această neagră tină leul falnic, Tahamtan?
De ce n-am murit în zdrenţe înaintea-acestor fii?.
De ce am rămas pe lume-o amintire despre ei?
Ce-mi mai foloseşte viaţa şi-ale vieţii bucurii,
hrană, tihnă, nume mare? O, biruitor de lei,
o, tu, prinţul şi viteazul care-o lume ai supus,
o, stăpîn al ţării!”-Ndată îl mînă pe Faramurz,
crunt, cu oaste, să-l izbească pe şah şi din gropi adânci
trupurile moarte-afară să le tragă, şi silind
lumea să se vaite-amarnic. Când ajunse în Kabul
Faramurz n-află-n cetate pe nici unul din cei mari:
toţi fugiseră, cetatea părăsind-o, îngroziţi
de sfârşitul celui care fu al lumii-nvingător.
Merse Faramurz în câmpul unde taică-său-a vânat,
unde s-au săpat capcane. Pat de-odihnă pentru veci
porunci să i se-aducă; mândrul trunchi împărătesc
l-aşeză, şi cingătoarea pahlivanului scoţând
şi tunica lui şăhească-n apă caldă îi spălă
trupul, şi uşure, pieptul, braţele şi barba, -apoi
arse dinainte-i smirnă cenuşie şi şofran,
rănile cusându-i-le. Faramurz turnă în stropi
apa rozelor pe creştet lui Rostam şi peste trup
presără neprihănitul camfor; îl învălui
în brocart din fir de aur, roze-i puse mosc şi vin;
cela ce cusut-a giulgiul, sânge revărsă pe ochi,
pieptănîndu-i astă barbă cum e camforul cel alb.
Trupul întrecea-n lungime două paturi; era trup
omenesc, sau doar copacul care umbra-şi azvârlea?
Mândru, se-ntocmi coşciugul doar din scândură de tek,
se-nţintă în cuie de-aur şi din fildeş fel-de-fel
de înfăţişări cioplite; şi se unse cu catran
fiecare-ncheietură, şi cu mosc şi chihlimbar.
Apoi dintr-o groapă-l trase pe Zevare, lui Rostam
frate bun, i se cusură rănile, şi, îmbăiat,
îl învăluiră-n giulgiul de brocart; se căută
trunchiul unui rodiu falnic, şi tâmplarii iscusiţi
scânduri scoaseră să-ncheie un coşciug, şi Faramurz
puse camfor, mosc şi apa rozelor pe Zevare
în lăcaşu-i cel din urmă. Tot atuncea se spălă
şi se înfăşă în pânze trupul falnicului Rakş;
două zile închinară-acestei trude; în sfârşit,
telegarul îl urcară, cumpănit, pe-un elefant.
Din Kabulistan şi până în Zabul se zbuciuma
omenirea; în picioare, nu vedeai decât femei
si bărbaţi, şi nici furnica nu şi-ar fi găsit un loc.
Se trecu din mână-n mână un coşciug şi alt coşciug;
cei ce le purtară-n palme fără număr, mulţi fiind,
le făcură mai uşoare decât aerul; şi-astfel
într-o zi şi-o noapte albă le purtară în Zabul,
fără a le pune-o clipă jos pe lutu-ntunecat.
Lumea-ntreagă era plină de bociri pentru Rostam,
de-ai fi zis că-ntreg deşertul fierbe-n clocot, şi-orice glas
se pierdea în uriaşul vaiet, lumea n-asculta
decât geamăt de durere. În grădinile lui Zal
se nălţă o criptă-al cărui creştet ajungea la nori,
i-aşezară-n tronuri de-aur pe-amândoi alăturea;
ăsta-i locul de odihnă al şoimanului ce-avu
parte de-o măreaţă soartă.
Ei închiseră apoi
poarta gropniţei, plecară, şi viteazul ce-a-nălţat
fruntea-atât de sus în slavă, nu mai fu pe-acest pământ.
Ce-ai putea să ceri aicea, preavremelnicei şederi
care-n bucurii începe şi sfârşeşte în dureri?
Va să fii întins în pulberi, chiar de-ai fi din fier făcut,
aprig credincios al legii drepte sau un Ahriman.
Cât trăieşti, să tinzi spre bine, şi să crezi că dobândeşti
ceea ce-ai dorit o viaţă, doar în lumea de apoi.
Cronica Șahilor

Firdousi - XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arcurile-și înșfacară și săgeți din lemn-de-plop,
și-atunci Soarele lucirea și-o pierdu; și foc țâșni
din săgeți cu lucii vârfuri; ei își încheiară-n copci
platoșele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, și i se-ncruntară-adânc
și sprâncenele și chipul; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri și mândrul Soare, puse și săgeți cu bold
de oțel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aținti
șaizeci de săgeți și toate îl răniră pe Rostam
și pe Rakș, și-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurîmprejur de sine, și din iuțitele săgeți
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
și neputincios în luptă, Rostam la sfârșit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz!”
Sub atâtea răni și trupul lui Rakș din puteri slăbi,
și nici calul, nici viteazul nu putură ține piept;
cal și călăreț din luptă fură scoși, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap își înturnă
către munți; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse și-astfel de stăpân se despărți.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
și-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,.
tremură de neputință. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise: „O, tu, prințule vestit,
cum lipsitu-ți-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeți a fost străpuns?
Unde-ți fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
și înfățișarea-ți mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe și din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească și să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloșul și-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit?”
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântați,
și-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat;
fratele, rănit de moarte, și-l găsi, și rele răni
îi văzu, neoblojite; și îi zise: „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi! Eu în platoșă mă-mbrac
să mi te răzbun!” Răspunse Rostam: „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreția neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu știe leacul ăstor mari nenorociri,
de nu știe vreo taină să închege-aceste răni;
căci, o, Zal, eu știu prea bine: teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcașului Esfandiar,
va fi ca și cum m-ar naște astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakș;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet.” Și Zevare
fratele-și lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakș.
Esfandiar rămase-n vale și purcese a striga:
„O, faimos Rostam! acolo sus mult timp ai să rămâi!
Cine reazim o să-ți deie? Zvârle-ți arcul, de pe trup
scoate-ți platoșa din pielea leopardului pestriț,
și descinge-ți cingătoarea, pocăiește-te smerit,
lasă-ți mâinile legate, și-atunci teafăr vei scăpa,
și la șah mi te voi duce, așa plin de răni cum ești,
și te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.
Nota explicativă:
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca și cum l-ar avea în față, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.
Dar de vrei să lupți nainte, spune-ți ultimele vreri,
și numește-n țara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ți primește ruga, dacă ești adânc mâhnit,
și speranță am ca Domnul carele e tare drept
o să-ți fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare..” Îi dădu răspuns Rostam:
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta;
dacă de această seară mulțumit ești, mergi acas’;
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopți?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă și-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, și pe toți acei
din părinții mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ți plinesc orice poruncă, căci dirept ești la-nvoieli.”
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocotești de-nverșunare Ești puternic și viteaz,
și cunoști și vicleșuguri și mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăți.
Mi te iert și-ți dărui viață pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
și de-acum pălăvrăgeala vană nu ți-o mai ascult.”
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni.”
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, și asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, și zise Marelui Judecător:
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos și drept?”
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, și își zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
și-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers.”.
Cronica Șahilor

eroi persani – Versuri.pro

Firdousi - XV94 Goștasb Zal Află Despre Moartea Lui Rostam. Faramurz Aduse Coșciugul Lui Taică-Său și-l Puse într-Un Mormânt

Firdousi - XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte