epistola – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Epistolă Către Voltaire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistolă către Voltaire.
Din ziua când am citit scrisoarea către Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ți scriu pe un ton măreț, cât de măreț s-ar putea,
Și să-ți pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam că voi, poeți, scriitori vestiți,
Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți,
Cam groși, necivilizați; și, drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream:
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ți-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar neînvățat.
Aicea ca și la voi se află mulți nătărai,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorința mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă oprește mai mult,
Și pare-ți bine sau rău, slobod din partea mea ești.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuiești,
La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ți te-au supus
Și dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinții toți asupra-ți au reclamat,
Și chiar de nu-i fi prăjit, ești negreșit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde pagâni sau creștini cu toții la au loc sfânt,
Unde vedem fericiți pe cei mai mari păcătoși,
Și soarele luminând pe rai ca pe credincioși;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.
Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deși al legii vrăjmaș, să critici, să osândești
Acele-nalte cântări, acele gândiri cerești
Care-al naturii stăpân el însuși le-a însuflat,
Spre slava numelui său, poetului împărat?
De nu ca om, ca creștin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simți înălțimea lor,
Și geniul tău frumos, până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmașii lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, dezrădăcinat,
Suflarea-acelei mânii ce mările-a-nțărâtat,
Aste mărețe trăsuri tu cum le disprețuiești?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găsești.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le știi, dar furia-ți te-a orbit.
Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Și care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri și desfrânări, iată ce-ți suntem datori!
Viața-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe scelerați i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor în zadar a-ți găsi un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să războiești;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creștinești.
A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuințat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Dacă pe drepți întărind, pe rai ai fi îngrozit,
Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.
Ani ai trăit îndestui, rol măreț-ai jucat,
Ai lumii stăpânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ți nemărginit e singur ce pizmuiesc.
La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai născut,
Stilul era curățit și drumul era făcut.
Altfel e-n țara la noi: noi trebuie să formăm,
Să dăm un aer, un ton, limbii în care lucrăm;
Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim.
Și nelucrate câmpii de ghimpi să le curățim.
Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești.
Unul, iscoditor trist de termeni încornorați,
Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți.
Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,
În vreme ce-nsuși el nu se-nțelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,
Și lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul ce scrie pe șleau ca preotul de la sat
Zice că e deslușit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, și scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,
Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.
Amestecul întâmplat în limbile omenești,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgânești,
N-a fost atât de pestriț, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmează neîncetat.
Uniți am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, ușor și mlădios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semeț, cu un pronume ciudat;
Pronume, -articole lungi care sufletul ți-l scot,
Și seamănă când pășesc suita unui despot.
Dar ce mai mult să vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, mă vezi că slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduiești;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna căruia ești,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Parerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât să gândesc că noi ne-am alătura,
Mai lesne-aș putea să cred că tu te vei boteza.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului Alexandru Donici, Fabulist Moldovean

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

EPISTOLA.
DOMNULUI Alexandru Donici, fabulist moldovean.
“Cum măsori, ți se măsoară” este un proverb știut:
Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut,
Sunt pornite să-ți aducă ale mele mulțumiri,
Sunt răspuns la ale tale vrednici de cinste gândiri.
Nu știu bine dacă cerul, precum zici, m-a-nzestrat
C-un talent ce mi se pare puțin, slab, neînsemnat.
Dar iubesc talentu-acesta care tu îl prețuiești;
Tot ce e mai sfânt, mai nobil, în duh, inimi omenești
Prin el ni se-nfățișează, și al binelui amor
Se aprinde la faclia unui geniu creator.
Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit;
La o slavă meritată cu mândrie m-am smerit;
Să-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc,
Dar a lui Torquato soarta nicidecum n-o pizmuiesc,
Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simt prea mic
Și nevrednic să iau urma unui mare mucenic.
Cred cu tine că talentul ne e din cer dăruit,
Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit.
Și de am o zi mai lină, un ceas bun de-ntâlnesc,
Cu plăcere a-l aprinde, a-i da hrană mă silesc.
Dar pe om și-a lui natură destul nu ai cercetat
De voiești să fiu ca râul care curge ne-ncetat.
Acel râu trece pe-o vale, pe câmpie, printre flori,
Iar prin relele vieții e mai greu să te strecori:
Prozaice umilințe nu pot a le înfrunta.
Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta,
Poftită la tribunale, ar merge să dea cuvânt,
Să spuie în bună proză de ce umblă după vânt:
De ți-ar zice judecata: “Fiindcă-am aflat că scrii,
Fiindcă vorbești cu norii și pui slove pe hârtii,
Adu versurile tale, avem poftă să citim,
Și de n-ai atins pe nimeni noi osânda-ți marginim”.
Dacă, zic, plăceri de-acestea de l-ai tăi ai fi cercat,
La atâtea dobitoace suflet oare ai fi dat?
Ai fi zis cu îndrăzneală de-un vulpoi judecător
Că îl vezi câteodată cu puf alb pe botișor,
Că în cumpăna dreptății cașul el l-a cumpănit,
Până ce prigonitorii cu nimic s-au pomenit?.
La voi sunt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic:
Aicea dau de nevoie, orice mă încerc să zic.
De voi să cânt eroismul bunilor noștri strămoși,
Aud o sută de glasuri: “Ce? noi suntem ticăloși?
Numai cei vechi îți plac ție? Prilejul s-a-nfățișat
Și noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat? ”
De laud vreun om de merit, vreun amploaiat cinstit,
“A! îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit?
Lăudând faptele bune, arăți, și-nvederat,
Că nu suntem de-aceia! Pe noi tu ne-ai satirizat! ”
Căci dumnealor știu prea bine, ca oameni care citesc,
Că în lauda virtuții acei răi se osândesc.
De-ar fi o mulțumire să te vezi în tipar dat,
Și pe uliți câteodată cu degetul arătat,
S-auzi: ăsta e cutare! apoi eu te-aș ferici
Pentru scrierile tale, ce iubesc a le citi,
Ale cărora sujeturi, stil ușor și lămurit
Au a fabulei plăcute merit netăgăduit.
Sutu zice într-o carte că în Grecia, de vrei,
Poți să scrii orice-ți place, fără vorbe și idei;
Mulți din autorii noștri au acest talent dorit,
Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit.
Vad că o duc foarte bine, și eu o să-i imitez;
O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez;
Numai din vreme în vreme, ai să afli că trăiesc
Și muzele din Moldova că știu să le prețuiesc.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului I. C.

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistola – Domnului I. C.
Prietene, mai ții tu minte acele povățuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemulțumiri?
C-aveai cuvânt, o văz bine; eu prea înșelat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut),
Povestindu-ți eu o nouă neplăcere ce-am avut,
Te-ai întors, și c-o zâmbire: “Văz adevărat, mi-ai zis,
Și cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
Și în versuri, iar nu-n proză, căci oricâți sunteți poeți,
Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.
Uitasem această glumă. Acum, fără să gândesc,
Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
Și în versuri de un stânjen lucruri de nimic să-ți scriu.
Sunt încredințat c-ai râde, când vreodată ai putea
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea,
Și vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt,
Când prin lună și prin stele, când pe cer și pe pământ.
Iar de gropi nici că e vorba, căci în câte-am căzut eu,
Căutând câte-un fraz nobil, știe numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăți,
Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăți,
Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit,
Și ghirlanda veșniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pământ,
Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
Pân-a nu pleca, și-ncearcă al sabiei ascuțit.
Vino dar, de ai răbdare, și ascultă să-ți descriu
Un cuprins unde-ntâmplarea astăzi voiește să fiu,
Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut,
Pentru buna ta plăcere, orice-n mână i-a statut.
Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,
Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,
Și de unde își înalță cântărețul zburător
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul însuflării s-al înaltei cugetări,
Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,
Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat
O vedere monotonă ochiului cel întristat.
Spre amiazăzi se vede niște pomi și niște vii,
Niște salcii semănate ici și colea pe câmpii.
Iar la răsărit departe a lor frunte își ivesc
Niște munți care cu slavă cea pierdută se fălesc.
Spre apus curge o apă, între două țări hotar:
Frați a căror ne-unire a avut sfârșit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,
Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur,
Care sub o nouă formă și numire ce-a luat,
Ca mulți, cântecul, purtarea și naravul și-a schimbat.
Alt oriîncotro-ntorci ochii și oriîncotro privești,
Nimic nu se mai arată, deșertul îl întâlnești.
Se preumblă peste câmpuri milioane de țânțari,
Care după răutate seamănă a oameni mari;
Mușcă cât îi iartă gura și cu câte au puteri,
Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt mulțime, însă încă n-am găsit
Un pastor ca în idile, un cioban de pizmuit.
Și nu știu cum în vechime atâți mari biruitori
Parăseau avere, slavă, și trăiau între pastori.
Dar adeseaori poeții lucrurile zugrăvesc
Nu precum sunt în ființă, ci cum și le-nchipuiesc.
Și acei ce fericita neavere-au lăudat
Ale ei dulceați și bunuri nu cred să le fi gustat.
Nimfele le văd desculțe; îmbrăcate-n piei de oi,
Păstorițele, pe viscol, pe furtune și pe ploi,
De a lor ticăloșie ocolite ca de-un lanț,
Îți ridică toată pofta de a face vreun romanț.
Mie-mi pare rău din suflet, căci de aș fi nimerit
Ciobăncute cum văzusem într-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fără pierdere de vreme m-aș fi și amorezat.
Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,
Când nimica nu mă doare și când nu simt nici un chin?
Bine-ar fi dacă vederea aș putea s-o amăgesc,
S-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;
Dar măcar deși-nchid ochii, nu pot imita de tot,
Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte.
Așa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt,
Și-mpărat al neființei mi se pare cum că sânt;
Fericit când se întâmplă, gonit de vrun viscol greu,
Un călător să se-abată puțin în locașul meu!
Nu că e deșert pământul de tot de locuitori;
Împrejur sunt câțiva nobili, de moșii stăpânitori,
Care din copilărie aici s-au obișnuit,
Ș-ale lui Avraam bunuri din strămoși au moștenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvățat a se gândi,
Și decât zilele lunii, alta nu doresc a ști.
Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu pot să-ți spui,
Decât că fieștecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-înșii părăsise-al său lăcaș,
Cu cuvânt că-l locuiește al cerurilor vrăjmaș;
Dar în zilele trecute, după cum am auzit,
Cu tămâie și o cruce pe toți dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arăta,
Că după sfânta scriptură cred tot far-a cerceta.
Pentru ce? ast cuvânt aspru, la auz supărător,
Și de tulburări grozave lumii pricinuitor,
Cuvânt vrednic de osândă, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste tarmuri, unde omul liniștit,
Se-ngrașă în neștiință, ca în veacul aurit.
Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihnești,
Că puterea-ți este slabă, și cam lesne ostenești.
Și tu, înțelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Povete folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale cărui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Și o dreaptă răsplătire merită a dobândi,
De se vor pune vreodată în cumpenele cerești,
La porțile veșniciei, purtările omenești,
Adio! de ale mele nu-ți mai vorbesc rătăciri,
Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri,
Măcar că și a mea soartă, care nu prea mi-a zâmbit,
Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Când cu ale sorții tale nedreptăți le-asemuiesc.
Astfel când de pe un munte mă uit în jos pe pământ,
Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sânt,
Ochiul abia se oprește pe-al lor vârf neînsemnat,
Și mare îmi pare numai muntele cel înălțat.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru