Dani Mocanu - Dani Mocanu - Elveția

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Dacă vrei bani atunci fii un infractor legal,
câștigă-ți diploma de escroc sentimental,
pune mâna pe una, umblă-i la setări mișto,
unde un sărut să coste 2000 de euro.
Ai vrea un Porsche Cayenne sau BMW Seria 7,
fă-o pe ea să plece la muncă în străinătate,
și minte-o pe nebună că vrei să îi faci mare nuntă,
să vezi atunci poftă de muncă sută la sută.

Eu cu iubirea mea plec în Elveția
Știu că doar femeia are banca după ea,
Nu spune că sunt unii așa și pe dincolo
Că lor le intră pe lună zeci de mii de euro (x2).

Invidia se naște la omul fără putință,
care visează școala de când e la grădiniță,
care vrea calmitate când îi e ciudă face crize
și visează bani în clasorul cu surprize.
Măi Bulă, hai să te învăț eu cum stă treaba,
să nu te mai agiți, să nu mai transpiri degeaba,
de unde atâția bani de își face lumea palate,
nu din muncă cinstită, din infracțiuni spălate..

Eu cu iubirea mea plec în Elveția
Știu că doar femeia are banca după ea,
Nu spune că sunt unii așa și pe dincolo
Că lor le intră pe lună zeci de mii de euro (x2)

Mario Vargas Llosa - Poți Fi Oare Elvețian

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E oare atât de îngrozitor să fii elvețian? Citind câțiva autori contemporani din această țară, s-ar părea că nu există coșmar mai sinistru ca civilizația. Să fii prosper, bine educat și liber pare a fi ceva care plictisește de moarte. Prețul plătit pentru asemenea privilegii este monotonia existenței, conformismul endemic, pierderea fanteziei, moartea aventurii și formalizarea emoțiilor și a sentimentelor, relațiile dintre oameni fiind reduse la gesturi și cuvinte banale, lipsite de substanță.
Poate că așa stau lucrurile. Poate că progresul material și dezvoltarea politică, pe care atâtea popoare sărace și reprimate le privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le putem demonstra, firește, aruncând o privire în timp: orice stadiu al progresului uman atrage după sine noi forme de frustrare și nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut înainte și, ca atare, noi motive de nonconformism și de a avea o viață mai bună. Asta nu înseamnă că nu există ceea ce numim „progres”, că „civilizația” este o fraudă, dar aceste noțiuni nu se traduc neapărat în forme desăvârșite și perfecte de existență. Ambele sunt provizorii și relative și au valoare mai ales ca termeni de comparație. Oricât de avansată și de admirabilă ar fi o societate, vor exista nemulțumiri în ea, iar dacă n-ar fi așa, ele ar trebui provocate, chiar și într-un mod artificial, pentru sănătatea viitoare a acelui popor. Dar progresul există: e mai bine să mori de plictiseală fiind elvețian, decât să pieri de foame în Etiopia ori torturat, într-o dictatură din lumea a treia.
Dar mai ales e important ca oamenii ce luptă ca țările lor să aibă într-o bună zi nivelul de dezvoltare al unei Elveții să cunoască greșelile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel puțin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaște acest pericol, literatura se dovedește într-adevăr utilă, fiind o activitate ce demonstrează spiritul de contradicție al omului, refuzul lui de a se mulțumi cu ceea ce a obținut. Acestei insatisfacții – ce-l însoțește pe occidental asemeni unei umbre din antichitatea greacă – îi datorează cultura stadiul actual, dar și faptului că cetățenii care, treptat, deveneau mai puțin săraci, mai culți și mai liberi, nu erau totuși mai fericiți.
Aceasta este problematica pe care o regăsim în romanul „Eu nu sunt Stiller” și nu ne miră faptul că a avut un succes răsunător în Europa și în Statele Unite la apariția lui, în 1954. Cartea lui Max Frisch, chiar dacă vorbește despre Elveția, abordează o temă ce privește îndeaproape toate societățile liberale dezvoltate. Întrebarea se poate formula foarte simplu: cine e vinovat, în asemenea țări, de faptul că fericirea este imposibilă; indivizii sau societatea în general? Nu e o întrebare academică. Să vezi dacă dezvoltarea materială și politică a Occidentului este incompatibilă cu viețile individuale, intense și bogate, capabile să satisfacă preocupările cele mai intime și dorința de împlinire și originalitate ce-i însuflețește pe oameni (pe cei mai mulți dintre ei), înseamnă să afli dacă civilizația democratică nu duce totodată la uniformizare și la distrugerea individului, aidoma acelor societăți închise și organizate sub rigidul patronaj al unui ideal colectivist.
Anatol Stiller, sculptor din Zürich care a luptat în brigăzile internaționale în războiul din Spania (unde a fost protagonistul unui episod umilitor fiindcă nu îndrăznise să tragă atunci când trebuise s-o facă), pradă unui impuls confuz, fuge într-o bună zi de nevastă, de vocație, de țară și chiar de numele său. Hoinărește prin Statele Unite și prin Mexic și aproape șapte ani mai târziu își face din nou apariția în Elveția cu un pașaport nord-american, sub numele de Sam White. Aici este reținut de poliție, fiindcă i se bănuiește adevărata identitate și pentru a se stabili dacă a participat la o acțiune criminală, la așa-zisul „caz Smyrnov”.
Romanul este alcătuit din caietele pe care le scrie Stiller în închisoare în timp ce se investighează cazul său și dintr-un epilog redactat de procurorul Rolf, a cărui soție, Sibylle, fusese amanta sculptorului, puțin înainte de misterioasa-i dispariție.
Într-o bună parte din povestire, nedumerirea conferă tensiune acțiunii: este Stiller domnul White, așa cum pretinde poliția, sau este vorba de o absurdă neînțelegere, după cum afirmă cel arestat? Îndoiala este alimentată de contradicții obiective și, mai ales, de categorica convingere cu care autorul caietelor neagă faptul că el ar fi Stiller. Mai târziu însă, când după propria-i mărturie, adevărul iese la iveală, fiind evident că Stiller și White e una și aceeași persoană, o altă nedumerire ia locul celei dintâi, menținând viu interesul cititorului. Ce se întâmplă cu sculptorul? De ce fuge de el însuși și-și respinge trecutul și numele cu această oarbă încăpățânare? E oare fuga aceasta dictată de remușcare, fiind un mod inconștient de a fugi de responsabilitatea pe care o are în eșecul relației sale sentimentale cu Julika? Sau e ceva mai abstract și mai complex: respingerea unei culturi, a unui fel de a fi și de a trăi, care a fost dintotdeauna incompatibil pentru Stiller cu deplina afirmare a existenței sale?
Spre deosebire de prima nedumerire, romanul nu rezolvă acest al doilea mister: sarcina aceasta îi revine cititorului. Cartea se mulțumește să-i ofere un material abundent și eterogen, cu episoade și situații din viața lui Stiller, astfel încât, confruntându-le și studiindu-le, fiecare să tragă concluziile ce se impun. Iar documentarea aceasta existențială este atât de densă și de subtilă încât, într-adevăr, concluziile ce se pot trage în privința lui Stiller sunt foarte diverse. De la aspectul patologic, un simplu caz de schizofrenie, până la o metafizică a culturii, un refuz alegoric de „a fi elvețian” până la imposibilitatea asumării condiției umane – fiind elvețian – în toate accepțiile ei diverse și multiple.
Ce detestă Stiller în lumea lui din Zürich? Faptul că totul este atât de curat și de ordonat și că viața este pentru compatrioții săi o rutină previzibilă, din care au fost excluse excesele și grandoarea. Compatrioții săi au numit mediocritatea „cumpătare” și, cum au renunțat la „îndrăzneală”, și-au pierdut cu timpul spiritualitatea, murind încetul cu încetul și golindu-se de forța vitală: „Atmosfera elvețiană n-are viață, n-are spirit, în sensul că omul își pierde spiritualitatea, nemaiaspirând la perfecțiune”. Nici măcar libertatea cu care se laudă elvețienii nu i se mai pare reală, întrucât conformismul a eliminat din viețile lor „pericolul îndoielii”, iar această atitudine reprezintă pentru sculptor prototipul lipsei de libertate.
În această atmosferă de „suficiență opresivă”, tot ce implică un risc sau o ruptură în formele prestabilite ale existenței tinde să fie reprimat sau evitat și de aceea mediocritatea disimulată în bunăstarea materială pătrunde și în relațiile umane, sărăcindu-le și frustrându-le, după cum dovedesc cele două povești de dragoste – dacă pot fi astfel numite – ce apar în roman: cea dintre Julika si Stiller și cea dintre Rolf si Sibylle.
În ciuda izbucnirilor și acceselor nonconformiste ale sculptorului, conflictele sale conjugale cu Julika, frumoasa balerină bolnavă de tuberculoză, pe care o face să sufere și o chinuie înainte de a o părăsi – spre a reveni apoi la ea când se-ntoarce în Elveția – sunt tipic burgheze (și oarecum plicticoase). Nu-i deloc clar ce îi reproșează Stiller delicatei și răbdătoarei Julika. Poate delicatețea și răbdarea? Faptul că se resemnează să fie ceea ce e și să aibă ceea ce are, că „nu iubește imposibilul” după concepția lui Goethe, pe care el și-ar dori s-o transforme în normă de conduită? Sau poate e teama de a se vedea târât de ea spre viața convențională, spre aura mediocritas a concetățenilor săi, cea care-l face pe Stiller să-i repugne această femeie pe care, pe de altă parte, o iubește cu siguranță. Odată revenit în țară și la identitatea sa, Stiller încearcă să reconstituie acea iubire frustrată, dar este prea târziu, și o moarte banală – de foileton – pune capăt încercării sale.
Povestea sentimentală dintre procurorul Rolf și soția lui, Sibylle, relatată din prisma aventurii lui Stiller, este poate episodul cel mai reușit din carte, reflectând cel mai bine sentimentul de înstrăinare în iubire, datorat civilizației moderne. Iată cea mai mare acuzație din romanul „Eu nu sunt Stiller”.
Tineri, culți, lipsiți de prejudecăți, soții au decis ca mariajul lor să fie o relație deschisă și fără obligații, fiecare urmând să-și păstreze independența și libertatea. Frumoasa teorie – ca de obicei – nu reușește să funcționeze și în practică. Când Sibylle are un amant (Stiller), Rolf este foarte afectat. Poate că atunci descoperă, pentru prima oară, că-și iubește și își dorește nevasta. Iar aventura acesteia cu sculptorul creează impresia unei strategii instinctive a Sibyllei de a provoca dragostea lui Rolf, sau, cu alte cuvinte, de a o însufleți, de a o aprinde și a o salva de la rutină. Există toate condițiile pentru ca acest cuplu, în care cei doi se iubesc în fond, să existe pe deplin de acum înainte, și de aici să rezulte o relație intensă din care amândoi să se îmbogățească reciproc. Dar asta e imposibil fiindcă nici unul nu se poate desprinde de bunele maniere cumpătate și reci, care au ajuns să fie, pentru amândoi, un fel de a doua natură. Formali chiar si-n lipsa de formalitate pe care au vrut s-o includă în căsnicia lor, Rolf și Sibylle se despart până la urmă. Mai târziu se împacă și, într-un anumit fel, ajung să fie fericiți, dar într-un mod pasiv și resemnat – formal – care îl îngrozește pe Stiller.
Descoperim la sculptor un substrat romantic – iubește imposibilul – care-l condamnă la nefericire. Lamartine, comentând „Mizerabilii” lui Victor Hugo, scria că răul cel mai mare care i se putea întâmpla unui popor era acela de a contracta „pasiunea imposibilului”. Aceasta este și pentru indivizi o boală riscantă. Trebuie să spunem totuși că ea n-a cauzat doar multă suferință, ci a creat și cele mai grozave realizări ale spiritului uman, capodoperele artei și ale gândirii, marile descoperiri științifice și – lucrul cel mai important – noțiunea și practica libertății.”Să iubești imposibilul” face parte din natura omului, ființă tragică dotată cu dorință și imaginație, de-a pururi tentată să spargă limitele și să atingă ceea ce nu există și nu posedă.
Poate că ceea ce-l determină pe Anatol Stiller să plece, căutând ceea ce intuiește a fi o garanție de plenitudine, față de imperfecțiunile țării sale, sunt aventura și exotismul. În anii săi de exil voluntar, pare să fi dus o existență hoinară și primordială, în Statele Unite și Mexic, jurnalele sale vorbind despre această perioadă. Sunt evocări pline de o anumită melancolie care, adesea, ating un înalt nivel artistic, ca frumoasa descriere a grădinilor din Xochimilco sau a pieței din Amecameca ori ziua morților la Janitzio sau relatarea plină de farmec a apariției unui vulcan pe plantația de tutun din Paricutin unde Stiller – sau mai degrabă fantoma lui – lucra ca zilier.
A găsit oare sculptorul care fugea de teribila civilizație urbană occidentală intensitatea vieții pe care o căuta, trăind într-o manieră primitivă în pădurile din Oregon ori împărtășind mizeria și exploatarea țăranilor mexicani? Mărturia lui este vagă, dar ironia și sarcasmul care se ivesc adesea în aceste amintiri par să indice un răspuns negativ. Chiar dacă n-o spune, ai impresia că la întoarcerea din peregrinaj, Stiller a înțeles acest crunt adevăr: viața reală nu va fi niciodată la înălțimea viselor oamenilor, deci nemulțumirea care l-a făcut să dispară nu poate fi nicicând satisfăcută.
Excepție face, firește, planul imaginar, al ficțiunii. Într-adevăr, aici oamenii își pot satisface – în mod inofensiv – vocația prin exces, prin închipuirea unor existențe ieșite din comun, prin drame și apocalips. Se pare că asta învață Stiller în închisoarea preventivă în care-l închid autoritățile în timp ce-i verifică identitatea. Pe îngăduitorul Knobel, gardianul lui, îl amuză și-l înfioară cu așa-zisele crime comise și cu diverse anecdote, pline de grație si culoare, ce se dovedesc însă a fi false sau înșelătoare. Sunt pagini plăcute la lectură datorită umorului și soțiilor întâlnite, efectul fiind aproape un balsam, într-o carte care, în ansamblul ei, e saturată de mișcări lente și sumbru pesimism.
De altfel, simpla existență a unei cărți ca „Eu nu sunt Stiller” contrazice teza pe care aceasta o propune. Teribila civilizație a țării în care se desfășoară acțiunea pare să nu distrugă într-atât spiritul critic și să nu generalizeze conformismul creat, dacă în sânul ei se ivesc adversari atât de severi ca Max Frisch și proteste atât de dure precum cele din acest roman.
Nu trebuie să ne pierdem, deci, speranța: cu puțin noroc, limbul elvețian va ajunge poate, într-o bună zi, să fie infernul atât de dorit de oameni ca Anatol Stiller.
„Adevărul minciunilor”

Mircea Baniciu feat Dan Verona - Odă la Băncile Elveției

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

S-a dus, prieteni, vremea de poeme
Cu ochii-n patru stăm sub felinar.
Tristețea ce ne bântuie de-o vreme
Să nu ne-o fure noaptea vreun tâlhar.
Am moștenit, mergând pe strada mare,
Să fim atenți mereu de buzunar.
Elveția este singura-n stare
Să ne salveze de acest calvar.
Și destinul ei aruncă-n nadă
Femei ca bucățica de zahăr.
Elvețianul n-are ochi să vadă,
El stă în banca lui ca-n altar.
Elveția, o spune atâta lume,
N-a înșelat pe nimeni la cântar.
Elvețienii nu se țin de glume,
Acolo toți surâd miliardar.

R1:
Acolo toți plutesc în limuzine,
Acolo toți surâd miliardar,
Păziți de-un câine și-o groază de sticleți.
În băncile Elveției, băieți,
Tristețea noastră e păzită bine, bine.

R1:
Și-acum o știre senzațională:
Elvețienii s-au decis, în fine,
Să ia sub ocrotire personală
Tristețea ce ne stă atât de bine.

R2:
Acolo, ce-i cu mâna lungă,
Băieți isteți de prin Fanar,
Oricât ar încerca să ajungă,
Nu dau de punga în zadar.
Căci punga stă frumos la bancă,
De neatins ca-n altar.
Elvețianul n-are mamă
Și e cusut la buzunar.
Nu-l păcălești deloc la bani
Cu bucățica de zahăr.

R2:

Cristinel - Curva Malefică

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Doi bărbați pe zi papam,
De avere îi dezgoleam,
Și apoi îi omoram,
În pământ îi îngropam.
Eu cu banii am fugit,
De poliție m-am rupt,
În Elveția am plecat,
Banii-n cont eu i-am băgat.
Dar poliția m-a prins,
În pârnaie m-a ținut,
De mâncare nu mi-a dat,
Dar bărbați tot am papat.

Elvetia – Versuri.pro

Dani Mocanu - Dani Mocanu - Elveția

Mario Vargas Llosa - Poți Fi Oare Elvețian

Mircea Baniciu feat Dan Verona - Odă la Băncile Elveției

Cristinel - Curva Malefică