Rainer Maria Rilke - Elegia a Treia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul – pe care ea şi-l recunoaşte de departe – ce ştie el
de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,
– ah! şiroind cât de adânc din necunoscut – îşi înălţa
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?
Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.
Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l… dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el ar voi, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, tu ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.
Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,
şi ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,
ca şi cum ai fi ştiut când podeaua are să joace…
Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă
gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile
perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.
Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
părea ocrotit… Dar lăuntric: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?
Ah! atunci nici o prudenţă nu veghea în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia – Iubi.
Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.
Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare
spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.
Da, Înfricoşătorul zâmbit-a… Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?
O, Mamă, înainte de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.
Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află aceasta:
că iubit-am în noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: aceasta
– iată, copilo, fost-a înainte de tine.
Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi
în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri
au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,
din toate acele fiinţe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi
cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi
năzuiau să vină spre tine… O, lin, cu blândeţe
împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranţă, – du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor
precumpănire..
Păstrează-l!

elegie a treia – Versuri.pro

Rainer Maria Rilke - Elegia a Treia