Gellu Naum - Eftihia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Abia pornind de la sfârșit se poate înțelege
mecanica nostalgică a întâmplărilor furia straturilor care ne premerg sau ne urmează.
Atunci acel numit „acolo” poartă pe trup scoarța copacului
duce cu el
balanța arogantă în care dorm membrele lui izolate statuia Câinelui un calcul nebulos care se naște și persistă în spaima ierbii și în tăcerea verde a ținutului
și toate mamele se pot trezi în fiecare cu alt geamăt.
Așa pieriră mulți și iată noi ne-am reîntors
a fost o despărțire fără despărțiri o neodihnă în magnetul ceții în tenebre și în răspunsul lor
am fost doar frunze negre rostogolite în afară și fluturând la adierea vântului
am fost ceva ca niște piciorușe de copil uitat și părăsit în somn
îndrăgostiți de foșnetul frunzișului de sub pământ mărturisind o întrebare disperată
cu pietatea indecența și plenitudinea candorii noastre agresive.
Iar dincolo la milioane de ani-întuneric în orgolioasele găuri negre ale mentalului uman
există sâmburi vii și morți furnici și nove justificative arbori sequoia în flăcări somnopiteci omizi și pietre aur granit aramă canguri fluturi cuțite ploi privighetori specia scaun gheața și norii
electronica înghițind logica intuițiilor
și fiecare dintre acestea își are poeții ei care alcătuiesc limbajul și fac semnele uitate de specia noastră bolnavă
iar eu salut cu emoție și respect poetul insectelor culorile lui psihedelice pe care le privesc cu sângele în panică
ascultând semnele lui insurgente.
Pe mine mă așteaptă așadar
insecta colorată psihedelic
a cărei formă amintește bombardierele triunghiulare
insecta-poet care mă privește cu un ochi de un verde-albastru intens
încremenită pe un fruct de zmeură necopt
ea exemplarul ultim al unei faune de multă vreme dispărută
insecta-poet proaspăt sosită ca să asiste la dementa
pierire prin multiplicare tragică
și eu sunt sigur că mă recunoaște
încă de pe atunci.
Timpurile s-au încâlcit
și stau pe o piatră albastră și mă uit în fața mea
în timpurile încâlcite
și vine un timp psihedelic iar restul e numai
diafana insectă de aur albastru-verde triunghiulară
care încearcă să-mi comunice cuvintele sale.
Dar eu simt călcâiul înaripat al timpurilor încâlcite
simt cum alunecă frunza mea peste nesfârșite pustiuri
pe o piatră albastră stau la un mal unde m-am așezat demult
ca orice pelerin care se pregătește de plecare
și am pornit și iată-mă îngrămădit în noaptea
din fiecare
și este un pod pe sub care curge lavă fierbinte
de-a lungul malului măslinii au fructe amare
trec păsări acoperite cu blănuri aurii și vulpi îmbrăcate în pene multicolore
frumoasele vulpi-vrăjitoare
și ne lipim genunchii ni se aburesc ochii după atâtea zile tăcute împreună
în cavoul albastru al oamenilor sub pecetea obscură a nopții
și facem gesturi moderno-simpatice pe la toate răspântiile
sub pașii noștri se sfărâmă cochilii și elitre.
Un minut mai puțin după atâtea timpuri încâlcite
priviri salvatoare cocoși luptători pe viață și pe moarte sub un cer de cobalt înțelegerea ignorată și indestructibilă inerția neliniștea
sânii de ceață caldă aburul mersului zărit o secundă prin geamul autobuzului
saltul feroce și grațios al panterelor negre
de ce să mă uit înainte sau înapoi unde câinii vagabonzi mă salută plini de speranțe și vin huruind avalanșe de melci și milioane de furnici valuri-valuri pe când un copac de patru-cinci sute de ani putrezește spintecând cerul.
Dar eu spun cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri
citesc lucrurile din ele părul meu arde îl văd arzând în cuvinte
părul meu plutește și arde ca într-o oglindă de culoarea lemnului în care mă aflu
acolo ascunsă bine se află o singurătate perpetuă un fel de ceață sonoră irezistibilă îmbibată de sunete scrise
eu privesc cu urechea aud cu ochii sunetele care sunt ființe și lucruri și foc și gropi pentru var
eu cred în vederea acustică a mărețelor pantere negre
și le dau forme colorate puternic
în afara vederii acesteia totul e negru
eu sunt aproape singur în mijlocul bizarelor forme în marea magie a singurătății
căreia îi adaug jocul atroce al prăbușirii formelor liniștitoare soarele nopții luna plutind cât mai sus
un câine legat de vânt aș zice aproape încătușat de rafale s-a lipit de ferestrele veștede prin care privesc ascultând urletele lui de cenușă scrise cu pulberi lunare
marile speranțe ale celor culcați pe stânci sau înecați în oceane
locuitori ai recifelor îmbrăcați în armuri de argint
exploratori ai cetății scufundate pe care o numesc nu știu de ce EFTIHIA
deasupra căreia plutesc balene defuncte.
Bate-mi în geam cu un fluture spun
apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie și tac cu limbă de moarte
întins pe cearceafuri
deasupra văd șoaptele noastre sau orice altceva
să vină deci exploratorii arheologii săruturilor scafandrii
cei care ascultă țipetele de spaimă ale fiecărui val cei care văd sângele murdar memoria peștilor clarobscurul violaceu al fregatelor obosite pierdute în adâncuri sub cerul sărat și împuțit al stelelor de mare elicea somnambulă pânzele din pene de Pasărea Paradisului rozeta seducătoare a ghirlandelor de nisip.
Mi-au înflorit genunchii pieptenele lampa vasul din care se mănâncă
forța mea secretă e ploaia e fierul
girafa cu gâtul întins către lună frigul din tine
degeaba te acoperi cu patru pleduri degeaba aprinzi focul
și mai e sentimentul acela de a nu mai fi
mai e pielea zebrei uscată întinsă pe podeaua atelierului
și deodată planetele își încetează rotirea leii fiecăruia tresar și se uită atenți la stolurile de flăcări care vin din adâncul de-scris care e sunetul limpezirii.
Și mai e floarea EFTIHIA un fel de garoafă care nu există încă e numai un nume
dar va fi
înainte ca lumile să se destrame și cenușile noastre să se scurgă în haos
după aceea după apariția de pe acum a frumoasei flori arse numită EFTIHIA odată pentru totdeauna
eu m-am pietrificat vreau să spun că sângele meu a căpătat cu trecerea timpului o enigmatică formă de piatră
adică de piramidă sau de sarcofag sau de sfinx
oricum scrisă pe lemn cu majuscule
și cu trecerea timpului dușmanul meu de moarte e vântul care îmi roade obrajii
și câteodată se întâmplă să zbor sau să tac ceea ce e totuna.
E o frumoasă levitație o nostalgică îngropare sus printre aștri în vuietul aspru al liniștii în frigul cel veșnic
și doarme cineva acolo pe grandiosul catafalc astral
dar asta nu mai are nici o importanță
cineva ca o piramidă ca un sarcofag sau cel mai adesea ca un sfinx doarme acolo
cearcănele lui scriu cu disperare semne convulsive hieroglife obscure
și iată că se coboară pe scara de marmură neagră acoperită cu mătase rubinie EFTIHIA
și se aude goana cirezilor pe sub fereastra mea.
Apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie îi spun
și tac cu limbă de moarte

Eftihia – Versuri.pro

Gellu Naum - Eftihia