II.
O VOCE PE PRORA TRIREMEI.
Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cânta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri și în bătăi de ramă,
Pe când trirema spuma în urma ei destramă
Și sparge valul neted vâslind spre Occident.
Din lira pentacordă chema-voi să revie
Poporul ce trăiește în fund stâncos de mări.
Tritonii să-și urmeze uitata pribegie
Suflând prin scoici sonore prelung melancolie
În suflete deprinse cu vechile visări.
Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare,
Poseidon iar să-și mâne fugarii lui marini,
Necheze sub copite de-acum întreaga mare,
Și armăsarii umezi în herghelii barbare
Să treacă albi de spume ca turme de delfini.
Și voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii
Căci poate din talazuri târziu se va ivi
Sirena, întruparea eternă a iubirii.
Și ca să nu mai piară în umbra amintirii
O, lopătari — pe proră eu lira voi lovi!

III.
GLASUL SIRENEI.
Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subțiri
Nopți întregi… și marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.
Nu aud cântarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mângâiat din val în val,
Pentru dânșii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu știe azi vâslașul marea toată că e vie.
Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cânți și chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.
Și sirena ce ascunde o femeie și o zeie
Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,
Goală va ieși din valuri, din al mării larg veșmânt
Ca femeia de frumoasă și eternă ca o zeie.

IV.
SCOICILE TRITONILOR ÎN DEPĂRTARE.
Prin care unde
Înoți, sirenă?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă?
Din scoica mării
Dorința vie,
Pustiul zării
În van învie!
Din stâncă-n stâncă
Lovindu-și plânsul,
Răsună încă
Pierind cu dânsul.
Își strigă marea
Pierduta fată;
N-auzi chemarea
Înfricoșată?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă,
Prin care unde
Înoți, sirenă?

V.
GLASUL SIRENEI DIN NOU.
Mă strigă valul mării și dorul tău mă leagă:
Am sânul de femeie și trupul de delfin.
Trirema-naintează și ape noi dezleagă,
Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.
Mă strigă valul mării și Echo trist răspunde,
Și scoicile sonore din zări în zări se frâng.
Aruncă-ți iar, străine, cântarea ta pe unde,
Să nu aud talazul și apele ce plâng.
Mai cântă, ca sirena să fie iar femeie!
Căci iată se înalță cu murmur milenar
Lung marea să-și recheme puternic a ei zeie.
O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar!

VI.
VOCEA DE PE PRORĂ.
Am auzit cântarea sirenelor pe mare.
Trecut-au nopți și zile de-atunci, și-acum dispare
Iar soarele… și struna din urmă mi s-a frânt.
Sirena nu mai cântă și singur stau pe proră
Și mâine ca și astăzi aceeași auroră,
Dar marea va fi goală, și moartă, și pustie.
Zadarnic aștepta-voi sirenele să vie
— Mai trist de-a le cunoaște, de-a le dori mai trist —
Când steaua dimineții pe valul de ametist
Aprinde opalină lumina ce scânteie.
O, lopătar, o, frate, prin visu-ți ce femeie,
Mireasă sau nevastă torcând fuior de lână,
Așteaptă pe pribeagul plecat de la cămin?
Pe când cu lira spartă și inima păgână
Tot mai ascult chemarea ecoului marin.

VII.
MURMUR CRESCÎND DE VALURI.
Trirema se șterge prin asfințit,
Cu dânsa suspine deșarte.
Ecouri fugare au amuțit,
Departe se-aud… mai departe.
Trec plângeri de oameni pe apele mari
Cu valul spumos și cu vântul.
Nimic nu rămâne din patime mari
Și piere pe mare cuvântul.
E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie!
Din frânte talazuri un muget barbar
Se-nalță, descrește, învie.
A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună!
Uitate acuma sunt doruri ce mint!.
Ea simte iubirea străbună.
A mării; iar valul o fură, o ia,
O strânge — să-i fie stăpână!
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgână.