echinox – Versuri.pro

Salvatore Quasimodo - Azi Douăzeci și Unu Martie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Azi, douăzeci și unu martie intră Berbecul
în echinox și cu capul său bărbătesc
bate în arbori și stânci
iar tu, iubire, desprinzi
la loviturile sale vântul de iarnă
de urechea ta înclinată
spre ultima mea vorbă. Plutește
prima spumă pe plante, palidă
aproape verde și nu refuză
avertismentul. Și vestea aleargă
la pescărușii care se-ntâlnesc
printre curcubeie: răsar
scârțâindu-i graiul
cu picăturile ce răsună
în peșteri. Tu le acoperi strigătul
alături de mine, deschizi punte
între noi și vijeliile
pregătite de natură sub pământ
într-o izbucnire fără înțelepciune,
întreci ivirea mugurilor.
Acum primăvara nu ne mai ajunge.

Magda Isanos - Echinox

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acum cea mai înaltă zi
a echinoxului se trezi.
Aur era și miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii își uitau rădăcinile,
clătinându-se-n ceru-nsorit
și-n apele c-un suflet liniștit.
Nu se ridică dimineață din văi
ceață primăverii dintâi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci și-n bobul de nectar
erau atinse minunate țeluri,
și umbră nu cădea pe minutar.
Câteodată, paseri obosite
de-o lungă zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depărtări..
Albastre flori și proaspete mirări
nu mai creșteau în lume nicăieri.
În lac, fugeau undele circulare,
zburau păpădii ușoare –
și totul cunoștea acuma cea
mai naltă culme pân-a nu cădea
spre toamnă și-amurgire..
S-alegeau semințele sub coaja subțire
și încă verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
străbăteau ținutul dansând
în sunetul tobelor și timbalelor;
era vremea taclalelor
lângă vetrele bine-aburind..
Ci pururi înăuntrul nostru trăiau
zilele-acelea de vară; sunau
clopotele, lumina, mierea și aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoană balaurul,
și noi ne gândeam:
iarnă la fel va fi ucisă. Beam
vinul plin de soare și închinam
pentru morți, pentru Lari și Mani.
Cel puțin de n-ar trece pe râu-nghețat dușmani,
de-ar ploua la vreme..
Și-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
și stingeau lumânările.
Doamne, fii în inimile noastre
și la toate intrările.

Miron Radu Paraschivescu - Echinox

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Te-am așteptat atent. Știam că vii
Ghicită printre nopți și galaxii.
Al meu ți-e trupul răsunând în mine
Ca o vioară-n pieptul cui o cântă,
Lumina scapă ca să ne îmbine
Iar vântul ca pe plante ne-nveșmânta
Și-alungă dintre noi singurătăți.
Scheletul ni-i același, împărțit
Parelnic, între două entități.
A fost o clipă-n care ne-am simțit
Chemările suind către izvoare
Ce azi sunt fluviu unic și unit.
Tu, gurii mele gura-i ești, și boare,
Cu ochii mei vezi cerul de cicoare
Iar palmele și-au locul pregătit
Din vreme: ale tale pe-al meu umăr,
A mea, căuș pe sânul tău rotund,
Cealaltă-ncinge coapsele domoale.
Cu tine-ncep și isprăvesc să număr.
În părul tău ca-n unde mă scufund,
Suntem topiți acelorași metale
Iar când ne-atingem în îmbrățișare
Același sunet naștem amândoi.
Venim din depărtări ce-au fost egale:
Acum înfrânte se-ntâlnesc în noi
Și lor le proiectăm aceeași zare.
Ne suntem unul altuia altoi,
Aceeași veghe ne-a sporit apoi
Unind același lut și-același cer
În două mlădiate verticale.
Nici zâmbet, nici cuvânt avem stingher:
Tu visu-mi spui iar eu tristeții tale
zâmbesc și-i râd: ne-au împărțit vecii
Dar astăzi, cer, pământ, și foc, și apă
Sunt ale unei vaste-mpărății
Unice. De aceea spre zenit
Când tu privești, privirea mea se-adapă
La pântecul pământului rănit
Pe care-l sap prin tine mai departe
Și un vulcan ne zguduie nainte
De-a ne lua zborul dintre lucruri moarte
Spre-un tânăr astru, care ne presimte.

Gheorghe Tomozei - A Doua Noapte de Echinox

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
și ierburi văratice
le regăsesc pe același pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescență și bărbăție,
și, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neașteptate,
din tălpi până-n creștet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
și m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiș subțire, de spadă
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
și-mi simțeam umerii atinși
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
și de aurul
unui septemvrie grav
Am aprins lampa unui măr.
semnul de pe chip dispăruse
și-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă.

Ion Caraion - Echinox

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E vremea suavelor nerușinări ale naturii.
Lângă o bucată de viață,
lângă vreun ghiont costeliv de lumină,
dintr-o dată
se-ntâlnesc înfiorați
clăbucii pământului
cu
senzualele revărsări ale munților.
Naște atunci o clipă de culori și vaporozitate.
Și-mbrățișarea aceea se cheamă copilărie,
grâu sau miere.