II.
El pe cal a-ncălecat
Și pe drum a apucat.
Mers-a el pân’ la un loc
S-a aprins un mare foc
În mijlocul codrului,
La fântâna corbului.
Mâna-n sân el și-o bagă,
La năframă se uită…
Inima-i se despică!
„Dragii mei, ostașii mei,
Puișori viteji de zmei!
Stați pe loc de ospătați
Și la umbră vă culcați.
Eu sunt gata de plecat,
Acasă că mi-am uitat
Paloșul cel rotilat
Pe-o masă verde aruncat”.
Îndărăt el a pornit,
C-un voinic s-a întâlnit,
C-un voinic cu calul mic:
„Noroc bun, tânăr voinic!
Ce veste, de unde vii?”
„Dacă vrei, Doamne, s-o știi,
De altul poate-ar fi bine,
Dar e rău s-amar de tine!
Tatăl tău că s-a sculat,
țara-ntreagă ne-a călcat
Pân’ ce mândră ți-a aflat
Și pe dans-a aruncat
Într-un tău adânc și lat!”
„Na, voinice, calul meu
Să mi-l duci la tatăl meu.
De-a-ntreba unde sunt eu,
Tu să-i spui că eu m-am dus
Pe malul apei, în sus
Și că-n apă m-am zvârlit
La copila ce-am iubit.”.

III.
Tatăl său țar-a sculat,
Tău-ntreg de l-a secat
Și copiii și-a aflat
Amândoi îmbrățișați,
Pe nisip galben culcați,
Amândoi senini la față
De păreau că sunt în viață.
Atunci craiul s-a căit,
În mătase i-a-nvelit
Și-n biserică i-a dus
Și-n două racle i-a pus,
Racle mândre-mpărătești
Purtând semne latinești.
Și pe dânsul l-a zidit
În altar, la răsărit,
Pe ea-n tindă l-asfințit!
Iar din el, frate, -a ieșit
Un brad verde, cătinaț,
Pe biserică plecat.
Și din ea o viișoară
Înflorită, mlădioară
Ce din zori și până-n seară
Pe biserică s-a-ntins
Și cu bradul s-au cuprins!..
Tună, Doamne, și trăsnește,
Tună-n cine despărțește
Dulcea dragoste-nfocată
De-un fecior și de o fată.