George Coșbuc - Draga Mamei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I
Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la trupină,
Cu crengi rătezate,
Spre pământ plecate;
Iară lângă plop
Este-o casă nouă
Cu feresti vreo două,
Casă șindilită
Mândru văruită,
Cu fața spre soare,
Cu ogradă mare,
Cu porți ridicate,
Cu uși largi și late,
Și cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira stă,
Gheme depănă,
Sfaturi înșiră
Pentru fata-sa.
C-așa-i dacă are
Fira fată mare:
Mi-o tot sfădește,
Căci fata iubește
Și se prăpădește
Dup-un feciorel,
Și-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Și-n casă și-afară
De s-a dus prin țară
Poveste și veste,
Și-apoi nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fata-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea cași și vite;
Fira deci fierbea
Și mi se ciudea,
Căci dânsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Și cu vâlfa mare..
Tot așa și iară
Și-acum stând afară
Fira se ciudește
Și mi se sfădește;
Fata tort rășchiră,
Fuse pline-nfiră
Și-nfirând oftează,
Jalnic lăcrimează
Și lăcrimând tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Și din cap dădea
Și din grai grăia:
– “Fată, draga mea!
Nu știu cum, nu-i bine,
Nu știu ce-i cu tine,
Că tot porți banat
De te râd prin sat,
Și porți jale-amară
De te râd prin țară!
Nu știu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verși din greu
Și tot gemi de sună,
Parcă ești nebună,
Și-apoi zile întregi
Tu tot vii și-alergi
Și-ți tot plângi norocul
Și nu-ți afli locul!
Nu știu ce-aș direge,
Ca să-ți dai de lege
Și să fii cuminte
Ca și mai-nainte! ”
Fata rășchiră,
Mama depănă
Și iar cuvântă:
– “Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gânduri grele,
De mă-omor cu ele!
Fii tu veseloasă,
Căci tu ești mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel –
Și el ți-a adus,
Dar eu nu ți-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brâu și-ncingători,
Zadie cu flori,
Naframă de mătase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntrăurite! ”
Fata suspină,
Mama sta ce sta
Și iar cuvântă:
– “Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci gazdac e tare,
Multe moșii are;
Are vaci și boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Și pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casă naltă
Mândru ridicată
Casă șindilită
Mândru văruită! ”
Ana suspină,
Fira sta ce sta
Și iar cuvântă:
– “Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci el e frumos
La căutătură
La scurtătură,
Nalt e de statură
Și-ndesat pășește
Și se potrivește –
Potrivește bine,
Draga mea, cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gândi la el,
Căci sărac e tare
Și nici neamuri n-are
Și-i din viță rea –
Ce zici, draga mea?! ”
Fata rășchiră,
Din greu răsuflă
Și-apoi cuvântă:
– “Mama, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui și-anume
Io ți-o spun o dată:
Decât măritată
După alt fecior,
Mai bine mă-omor!
S-o știi, mama, bine
Asta de la mine! ”
Fira greu râdea
Și se cătrănea
Și-apoi se răstea:
– “Fă dar cum vei face,
Fă precum îți place,
Fă de capul tău,
Cum vei ști mai rău!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte!.. ”
Iubea-și Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea să sară
Prin apă și pară
Și d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum că-i lucra fata
Cum nu lucra alta!
Și d-aceea sta
Și se cugeta
Și trăia cu gândul
Zilele de-a rândul
Și-ntrebat-a finii
Și-a-ntrebat vecinii
Și-ntrebat-a frații
Și-a-ntrebat cumnații
Doar vor ști să-i spună
Vreo povată bună.
Și-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Și-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnații,
Rudele și frații
Și i-au spus vecinii,
Oamenii și finii
Să nu-și bată gândul
Unde nu-i cu rândul,
Să n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta și cugeta,
Mult se frământa
Și-ntrebat-a iară
Prin lume și țară
Și-a-ntrebat anume
Prin țară și lume
Pe la vrăjitori
Și descântători;
Pe la crai de meșteri,
Cari trăiesc în peșteri
Și cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Și pot munți să-nșire
P-o sârmă subțire,
Și pot face vraja
Și scot fier din glajă
Și din nea scot sânge
Și pot dealuri strânge,
Și ei strâng un munte
Până-l fac grăunte!
Și-apoi vrăjitorii
Și descântătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Pascalii deschis-au,
Bobi au înșirat,
Stele-au numărat
Și răspuns au dat
Ca Fira să pună
Sâmbure de-alună
Și iarbă nebună
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin,
Aripă de-albină
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine strecurată
Pâní va aburi,
Pâní va clocoti,
Până ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse și topite.
Iar apoi și-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o bandurică,
Într-o cârpă mică
Și-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Și le va-ngropa
Și-n pământ vor sta
Din zori până-n seară
Și până-n zori iară,
Farmecul să piară,
Raul să se stângă,
Vrajele să strângă
Firicele coapte:
Ceasul rău de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rău al zilei!
Și-apoi Fira-n zori
Pe la cântători
Să le scoată-afară,
Și-apoi de cu seară
Când se va culca,
Le va așeza
Sub perina sa –
Căci din vrăjitură
Și din făcătură
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci și bune
Și-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-și mântuie fata.
Fira-așa făcea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-alună
Și iarba nebună,
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Și-apoi le fierbea
Până clocotea
Apa din ulcea,
Până se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Și le-a îngropat
Și le-a dezgropat
Și le-a așezat
Sub perina-n pat;
Apoi se culca
Și greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis de făcătură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară
Vis de miezul nopții
Pentru vraja morții;
Vis de dimineață,
Vraja de viață.
III
Iar a doua zi,
Cât ce se trezi
Fira veseloasă
A ieșit din casă
Și s-a dus prin sat
Și-apoi mi-a umblat
Pe la toți cumnații
Și pe la toți frații,
Pe la toți vecinii
Și pe la toți finii,
Și le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adică-n vis
O babă i-a zis,
Ca Fira pe fata
S-o prefacă moartă –
Și s-adune fini,
S-adune vecini
Și neamuri să strângă
Pe fata s-o plângă
Și să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Și să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble râzând –
Căci Ana auzind
Glumele pe rând,
Se va necăji;
Și ea-l va urî,
Când va auzi,
Că de râs o poartă,
Măcar că ea-i moartă.
Frații și cumnații,
Finii și vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Fira,
Mi se-nvoiră,
Căci almintirea, zău,
N-aveau încătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Până la Ionel
Și-a vorbit cu el,
Și mi-l mai sucea
Și mi-l amăgea
Nu știu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să râdă de fată,
Măcar că ea-i moartă.
Și-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Și precum râdea
Neîncetat glumea
Și fetei zicea:
– “Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată!
Căci am socotit,
Singură-am gândit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Și-n voile tale!
Dar de-acum te las
Să faci cum îți place,
Fă dar ce vei face –
Placă-ți Ionel,
Dacă-ți place el!
Dar el totuși nu-i
Chiar așa cum spui
Și el, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Căci te ocarăște,
Te batjocorește.
Nu te mai voiește. ”
Ana-ngălbenea
Și din cap dădea;
Ma-sa iar zicea:
– “Dânsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Și-apoi dacă vrei
Poți proba o dată,
Draga mamei, fată:
Iată-te fă tu moartă
Și-ți voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Și-apoi se vor strânge
Rude și te-or plânge
Ca pe morți, căci ei
Moartă te-or gândi,
Și-apoi va veni
Și-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plânge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubește
De se prăpădește,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Draga, cum îți pare
Ție, că te are! ”
Ana-ntâi râdea,
Căci bine știa,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Până ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Că Ionel glumește
Însă n-o iubește.
IV
Anei nu-i plăcea
Ma-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moartă se făcea
Și mi se punea
P-o laviță lată
Mândru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiul preste față,
Cruce peste brață
Și-apoi Fira mea
Prin casă plângea
Și se dăulea
Și ieșea p-afară
Și-ntra-n casă iară
Tot cu jale-amară.
Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Și-au venit vecinii,
S-adunară frații
Și-au venit cumnații
Și-au venit nepoții
Supărați cu toții;
Care cum venea
Prin casă plângea
Și se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Și mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Și-auzea p-afară
Bocete amare –
Și biata copila
Se umplea de milă
Și era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stângă,
Pânza să o-nfrângă,
S-arate la lume,
Că nu-i moartă-anume,
S-arate la țară,
Că ea-i vie iară.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâșia
Iată – vai de ea –
Ionel venea!
Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gură mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafară plânsul
La inima râsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
– “Vezi draguța ta?!
Doamne, Doamne, ea
Până ce trăia
Cât te mai iubea
Și te mai dorea!
Și mi-a spus anume,
Că nu-i trebuie-n lume
Numai el și el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Și-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea și cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Și plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Și ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu! ”
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvățat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Și glumind grăia:
– “Multe se vorbiră,
Multe, lele Fira,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Că Ana mă place
Încât moartea-și face
Și că mă iubește
De se prăpădește!
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Și mă ocolea
Și nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea!
Căci așa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără de stare –
Nu-i de casa mea
Și eu nu-s de ea!.. ”
Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbenea
Și rău îi părea,
Că-a vorbit minciuna,
N-a zis vorba bună,
Și-i venea să zică,
Că n-a zis nimica
Precum trebuia,
Și-i venea, venea
Lumini să le stângă,
Pânza să o frângă,
Feșnici să dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Și apoi să joare
Că fata nu-i moartă
Farí Fira o poartă
De ocară-n țară
Și la sat de-ocară!
Și să joare-apoi,
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cât el sta
Și se frământa,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casă.
Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Și râdea, râdea
Și din grai grăia:
– “Vezi! Drăguțul tău
Te-a vorbit de rău
Și te ocarăște!
Crezi că te iubește? ”
Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Și mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar și-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Și cum o privea,
Fata-i înnegrea
Și-mi înălbăstrea.
Albă se făcea;
Inima-i bătea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea:
Ruga albă ruptă,
Fața feței suptă –
Doi bujori tânjiți,
Doi ochi veștejiți, –
Două flori pălite,
Buze-nălbăstrite –
Carunjea brumată
Ana, fata moartă!
Și când mi-o vedea
Fira – vai de ea,
Jos pe loc cădea
Și plângea, plângea
Cât de jale-amară
Inima să-i sară:
Iar după ce finii,
Frații și vecinii
La dânsa-alergară
Și mi-o ridicară,
Ea strângea în brață
Trupul fără viață
Și cu-amor gemea
Și cu-amor zicea:
– “Bujorel, bujor,
Inima de dor,
Scumpe bujorele,
Inima cu jele,
Cât te-am iubit eu
Suflețelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aș fi mers prin foc,
Aș fi mers în țara
Și din lume-afară!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubești
Pe cine voiești –
Ci s-asculți pe mine
Că eu îți vreu bine
Să te dau departe
După om de carte;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăși vie,
Cum te-aș asculta,
Pe braț te-aș purta
Și te-aș mărita
După placul tău..
Ierte-mi Dumnezeu!
Blestămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Și s-alerg prin țara
Pe la vrăjitori
Și descântători!
Blestămați să fie
Finii și cumnații,
Cumetrii și frații,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori! ”
Și Fira, sărmana,
Plânge după Ana
Și plângea, plângea,
Mâinile-și frângea,
Căci așa mult, biata,
Își iubise fata!
V
Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Și preoții cântau,
Oameni s-adunau,
Pe Ana o-ngropau.
Fira supărată
Neagră și sfărâmată
Pășea-ncetinel
După sălășel,
Iar pre lângă ea,
Ionel mergea
Negru și sfărâmat,
Ars de supărat.
Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Și de mână prinse
Pe bietul Ionel
Și-a privit la el
Cu durere grea
Și din greu gemea
Și cu-amar zicea:
– “Blestămat să fie
Pe veac de vecie
Blestămat de nori,
De iarbă și flori,
Blestămat de lună
Și de vreme bună,
Blestămat de soare,
Blestămat de mare,
De văzduh și zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Să strice iubirea
Cea nevinovată
De fecior și fată;
Și până-n vecie
Blestămate fie
Mamele cari fac
Fărmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blestămate-s ele,
Blestămate fie –
Lumea să le știe,
Să le știe bine,
Cum mă știí pe mine! ”
Și zicând așa
Ea mi se pleca,
Țărna-n mâini lua
Și mi-o arunca
Preste fața-sa:
– “Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, și mă iartă,
Iar tu, Ionele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am știut eu
Să te prețuiesc
Până ce trăia
Scumpa fata-mea –
De-acuma voi ști,
Te voi prețui!
Tu vei fi al meu,
Căci așa o vreu,
Să trăiești la mine,
Ca să-ți fie bine.
Să-mi ții loc de fiu
Până vei fi viu! ”
Și ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, –
Și-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-și pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemiscată sta. –
Iară Ionel
O ținea spre el,
O ținea duios
Să nu cază jos –
Lung el mi-o ținea,
Însă când privea,
Ionel vedea,
Cum că-n braț el poartă
Vai, pe Fira – moartă!

draga mamei – Versuri.pro

George Coșbuc - Draga Mamei