A fost sortit să vină-n cea mai dulce
și-n cea mai sfâșiată dintre țări,
pleca-vor toți ai zilei să se culce
și-l vor primi strămoșii lui călări.

Așa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipotești se naște Eminescu
și-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec și o slovă,
se naște steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în fața ta, Moldovă,
și mâna mult lovită ți-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâșiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naște, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
și, de la Cernăuți și pân’la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toți frații-nstrăinați se regăsesc,
în el o inimă va ști să bată
acum și veșnic, dorul românesc.

În Voroneț s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de frați,
la noapte-n țară va urca un astru,
se naște El, români, vă închinați!