Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului I. C.

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistola – Domnului I. C.
Prietene, mai ții tu minte acele povățuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemulțumiri?
C-aveai cuvânt, o văz bine; eu prea înșelat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut),
Povestindu-ți eu o nouă neplăcere ce-am avut,
Te-ai întors, și c-o zâmbire: “Văz adevărat, mi-ai zis,
Și cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris,
Și în versuri, iar nu-n proză, căci oricâți sunteți poeți,
Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.
Uitasem această glumă. Acum, fără să gândesc,
Cea dintre noi depărtare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet mă silesc să fiu
Și în versuri de un stânjen lucruri de nimic să-ți scriu.
Sunt încredințat c-ai râde, când vreodată ai putea
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea,
Și vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt,
Când prin lună și prin stele, când pe cer și pe pământ.
Iar de gropi nici că e vorba, căci în câte-am căzut eu,
Căutând câte-un fraz nobil, știe numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăți,
Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăți,
Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit,
Și ghirlanda veșniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearcă pe pământ,
Precum soldatul ce este pentru război pregătit,
Pân-a nu pleca, și-ncearcă al sabiei ascuțit.
Vino dar, de ai răbdare, și ascultă să-ți descriu
Un cuprins unde-ntâmplarea astăzi voiește să fiu,
Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut,
Pentru buna ta plăcere, orice-n mână i-a statut.
Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,
Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,
Și de unde își înalță cântărețul zburător
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul însuflării s-al înaltei cugetări,
Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,
Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat
O vedere monotonă ochiului cel întristat.
Spre amiazăzi se vede niște pomi și niște vii,
Niște salcii semănate ici și colea pe câmpii.
Iar la răsărit departe a lor frunte își ivesc
Niște munți care cu slavă cea pierdută se fălesc.
Spre apus curge o apă, între două țări hotar:
Frați a căror ne-unire a avut sfârșit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,
Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur,
Care sub o nouă formă și numire ce-a luat,
Ca mulți, cântecul, purtarea și naravul și-a schimbat.
Alt oriîncotro-ntorci ochii și oriîncotro privești,
Nimic nu se mai arată, deșertul îl întâlnești.
Se preumblă peste câmpuri milioane de țânțari,
Care după răutate seamănă a oameni mari;
Mușcă cât îi iartă gura și cu câte au puteri,
Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt mulțime, însă încă n-am găsit
Un pastor ca în idile, un cioban de pizmuit.
Și nu știu cum în vechime atâți mari biruitori
Parăseau avere, slavă, și trăiau între pastori.
Dar adeseaori poeții lucrurile zugrăvesc
Nu precum sunt în ființă, ci cum și le-nchipuiesc.
Și acei ce fericita neavere-au lăudat
Ale ei dulceați și bunuri nu cred să le fi gustat.
Nimfele le văd desculțe; îmbrăcate-n piei de oi,
Păstorițele, pe viscol, pe furtune și pe ploi,
De a lor ticăloșie ocolite ca de-un lanț,
Îți ridică toată pofta de a face vreun romanț.
Mie-mi pare rău din suflet, căci de aș fi nimerit
Ciobăncute cum văzusem într-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fără pierdere de vreme m-aș fi și amorezat.
Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,
Când nimica nu mă doare și când nu simt nici un chin?
Bine-ar fi dacă vederea aș putea s-o amăgesc,
S-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;
Dar măcar deși-nchid ochii, nu pot imita de tot,
Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte.
Așa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt,
Și-mpărat al neființei mi se pare cum că sânt;
Fericit când se întâmplă, gonit de vrun viscol greu,
Un călător să se-abată puțin în locașul meu!
Nu că e deșert pământul de tot de locuitori;
Împrejur sunt câțiva nobili, de moșii stăpânitori,
Care din copilărie aici s-au obișnuit,
Ș-ale lui Avraam bunuri din strămoși au moștenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvățat a se gândi,
Și decât zilele lunii, alta nu doresc a ști.
Poate vrei să-i afli-anume, însă alt nu pot să-ți spui,
Decât că fieștecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-înșii părăsise-al său lăcaș,
Cu cuvânt că-l locuiește al cerurilor vrăjmaș;
Dar în zilele trecute, după cum am auzit,
Cu tămâie și o cruce pe toți dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arăta,
Că după sfânta scriptură cred tot far-a cerceta.
Pentru ce? ast cuvânt aspru, la auz supărător,
Și de tulburări grozave lumii pricinuitor,
Cuvânt vrednic de osândă, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste tarmuri, unde omul liniștit,
Se-ngrașă în neștiință, ca în veacul aurit.
Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihnești,
Că puterea-ți este slabă, și cam lesne ostenești.
Și tu, înțelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Povete folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale cărui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Și o dreaptă răsplătire merită a dobândi,
De se vor pune vreodată în cumpenele cerești,
La porțile veșniciei, purtările omenești,
Adio! de ale mele nu-ți mai vorbesc rătăciri,
Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri,
Măcar că și a mea soartă, care nu prea mi-a zâmbit,
Nencetat ca o fantomă pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Când cu ale sorții tale nedreptăți le-asemuiesc.
Astfel când de pe un munte mă uit în jos pe pământ,
Dealurile celelalte foarte mici îmi par că sânt,
Ochiul abia se oprește pe-al lor vârf neînsemnat,
Și mare îmi pare numai muntele cel înălțat.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

domnul I.C. – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului I. C.