Dante Alighieri - Infernul - Cântul XXIX

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXIX.
Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.
Simțeam de-atâtea răni cum mi se strâng tot mai mulți stropi în ochi’, pe sub arcade, și bucuros m-aș fi oprit să plâng.
„La ce te uiți, grăi Virgil, de-ți șade privirea-n loc și-aduni sub pleoape rouă privind în vale umbrele schiloade?
Purtarea ta mi se vădește nouă; să știi că brâul, de-l socoti în minte, măsoară-n leghe douăzeci și două.
Luna-i sub noi și va să iei aminte
că vremea-i scurtă și ne-mpinge ceasul,
căci multe-s încă de văzut ‘nainte.”
„De-ai fi-nțeles ce-mi zăbovește pasul și ochii mei i-împlântă în abise, de bună seamă îngăduiai popasul.”
Porni maestrul într-aceste zise și eu cu el, dar vorba neîmplinită sfârșii zicând: „În groapa ce-mi răpise
și-mi țintuia privirea buimăcită
o rudă-a mea, din neamul nostru scoasă,
își plânge vina-atât de scump plătită”.
Grăi Virgil: „Nevrednic gând te apasă; de-aci-nainte cată-aiurea-n hat și pe mișel în plata lui îl lasă,
căci l-am văzut sub punte înciudat cum te-arăta și celorlalți din gloată și Ger del Bello l-auzii strigat.
Ci mintea ta era cuprinsă toată
de cel cu capul spânzurând lămpaș,
și pân’ să-l vezi, el și plecă pe dată.”
„Maestre, -am zis, sfârșitul crunt, pizmaș ce nu-i fu încă răzbunat pe sus de cei ce-au fost rușinii lui părtași
îl mânie-astfel; drept care, de s-a dus fără-a-mi vorbi, de-a sale oase ciunte și mai vârtos de milă sunt răpus.”
Astfel vorbind ajuns-am sus pe punte de unde ochiu-adâncu-n fund smolit pe zi cu soare-ar fi putut să-nfrunte.
Și când ajuns-am cel din urmă schit al văii Malebolge și-ncepuseră călugării să se zărească-n sit,
atare chinuri îi văzui că-ndură, și-atare-urlând îi auzeam câinește, că mi-astupai urechile-n tortură.
De-ar fi s-aduni durerea ce scrâșnește la sarzi și-n Val din Chiana prin spitale sau în Maremma când arșița crește,
tot chinul strâns n-ar copleși în jale pe cel de-aici și strașnica duhoare de leș și hoit ce se-mprăștia din vale.
De-a stânga scoboram printre ponoare pe cel din urmă mal ce-mprejmuiește adâncul văii, și prindeam arare
să văd străfundul unde-amar căznește cerescul tată-ntr-al dreptății nume pe câți în lume calpuzani găsește.
Nu cred c-a fost mai mare jale-n lume nici când pieriră-n chinuri egineții, stârpiți de boarea veninoasei ciume
ce pân’ și-n viermi curma suflarea vieții, încât apoi cei mulți ce dispărură, pre câte spun învederat poeții,
din ouă de furnică renăscură, precum aici pe unde-n clăi spurcate stau morții strânși ca stogu-n bătătură.
Pe burtă unii, alții spate-n spate zăceau grămezi, iar alții, fără stare, de-a lungul căii se târau în coate.
Iar noi, tăcuți, treceam cu pas arare privind betegii rezemați în șale, căci n-aveau chip să șadă pe picioare
Și doi văzui proptiți ca două oale pe-aceeași plită, rezemați în brâncă, de râie plini pe trupurile goale;
nici n-am văzut rândaș la vreo poruncă
pe cal mai aprig mânuind țesala
sau dându-i zor când e sătul de muncă,
de cum aceia-și scărpinau zăbala cu unghiile care scurmau orbește, căci fără leac îi canonește boala.
Și-atare-i chinul ce-i strângea ca-n clește,
că piei și coji își jupuiau din spete,
cum razi cu brișcă solzii de pe-un pește.
„O, tu, ce trupul ți-l jupoi cu sete și-ți faci din deget clește și răjghine, grăi maestrul către-un duh și stete,
ajungă-ți unghia-n veci de veci s-aline spurcatu-ți chin, ci spune, printre voi nu-i vreun latin să rabde-aici rușine?”
„Latini suntem noi ăștia amândoi, răspunse-un duh și lăcrima de zor; dar cine tu cel care-ntrebi de noi?”
Grăi Virgil: „Sunt unul ce cobor c-un viu, ca să-i arăt spre izbăvire Gheena-n fund și-al umbrelor popor.”
Desprinși atunci din geamăna proptire, cei doi priviră tremurând spre mine, cu alții-n rând, stârniți de glăsuire.
Maestru-atunci mă trase lângă sine zicând: „Întreabă-i ce poftești anume” și vrerea lui urmând cum se cuvine,
am zis spre ei: „Dea Domnul sus pe lume memoria voastră să rămână-aleasă și ani de-a rândul să v-aud de nume,
ci-mi spuneți mie cine-ați fost, ce casă? și nu vă temeți a rosti cuvânt fiindcă răbdați osândă rușinoasă.”
„Eu din Arezzo, zise unul, sunt și-Albert da Siena poartă vina-ntreagă de-am ars pe rug; ci-n iad de mă frământ
nu-i vina lui. E drept c-odată-n șagă
i-am spus: ŤDe vreau eu pot zbura săgeatăť;
drept care el cu mintea-i slăbănoagă
vru să-l învăț și fiindcă eu pe dată nu izbutii să-l fac Dedal, la țeapă și rug mă-mpinse cel ce-i fuse tată.
Dar de-s aici în cea de-a zecea groapă,
de alchimie-s vinovat anume
și Minos, dreptul, mă vârî la apă.”
„Maestre, am zis, decât senezii-n lume să fie oare neamuri mai pătrunse de sine-încât și-al francilor renume
să-l bată ei?” Și cel’lalt duh răspunse: „O fi, de-l scoți pe Stricca din grămadă ce pururi banii la chimir îi strânse,
ori pe Niccolo care-a dat dovadă că știe-a prețui gastronomia când cuișoare semănă-n ogradă,
ori ceata-n care-și prăpădi moșia Caccia d’Ascian cu via dimpreună, iar zisul Orb își dovedi prostia.
Și ca să afli cine-ți cântă-n strună și pe senezi, ajungă-i-ar deochiul, îi ponegrește-astfel și se răzbună,
privește-mă și află că-s Capocchiu ce-n alchimie aflat-am lumii rost și-aminte adu-ți, de nu mă-nșală ochiu,
ce-ndemânatic soi de moimă-am fost.”

divina commedia – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul - Cântul XXIX