dialog interior – Versuri.pro

Camelia Lucius - Viața Din Întrebare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Dacă te gândești bine
Întrebarea trăiește în tine
Nu-i așa că te-ai întrebat
De ce vorbești așa ciudat
De ce, de ce, de ce asta spunem mereu
Zi și noapte mereu, mereu, mereu
Dacă întrebarea este în capul tuturor
Ce se fac, normal, că o folosesc și eu
Nu cred că poți renunța la ea
Pentru că și-a făcut casa în mintea ta

Florența Albu - Poezia III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dialogul de nebun
cu el însuși.
În orașul acesta – acela
poeții vorbesc singuri și umbrele lor desenează prăpăstii la cer.
…Te ating cu talpa
cu sfiosul călcâi, pământule:
greierii tăi și gângăniile – iarba
și câte minuni! Și câtă pedeapsă!
Numai cu tine știu să vorbesc
așezându-mi unele după altele
tălpile degetele cuvintele.
Numai tu mai crezi poezia
așezat mare și rumegând cu blândețe
și îndurând Z
eu Zapis cu pielea tăbăcită
de scrisuri de ștersuri.
Florența Albu – Anno Domini (Cartea Românească – 1991)

Ion Minulescu - De Vorbă cu Mine Însumi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El și Eu nu suntem decât același frate,
Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri.
Armurile alt’dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucișată-n luptă de-atâtea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad pradă
Aceluiași proteic și veșnic Torquemada.
Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:
– De ce mă minți
De-atâția ani de-a rândul că tu ești cel mai mare
Din toți îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinți,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu și sfinți,
O poți schimba-ntr-o clipă,
De nu ți-ar fi rușine
De bărbile lor albe,
De mine
Și de tine?.
Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:
– De-atâția ani,
De când mă porți spre-același sublim necunoscut,
De ce mă minți cu-aceleași îndemnuri de temut
Și-mi profanezi credința cu-același prefăcut
Surâs –
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet
Departe, -n cine știe ce profunzimi de mări!..
…………..
…………..
Mă simt așa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Și-mi zic:
– Ascultă, frate,
Ascunde-ți rana,
Uită c-ai fost rănit și tu –
Tu, ce-ai strivit atâția ce nu se mai ridică –
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ți sunt sau nu-ți sunt frate
Răspunde-i: „Nu”.