II
Gândeşte-te, ceea ce-i cer acum şi vânt,
şi gurii tale aer şi ochilor tăi zi,
până în locu-acela mic ar împietri,
în care mâinile si inima ta sunt.
Şi ceea ce în tine se cheamă: mâine, -apoi,
şi: mai târziu, la anul, mai departe –
ar fi ca răni în tine, cu puroi,
şi ar tot coace, niciodată sparte.
Şi ceea ce a fost, ar fi smintit,
s-ar zbate în tine, gura ce-ai iubit
şi nu râdea, de râs ar fi în spumă.
Şi ce-a fost Domnul, paznic ar fi numa;
hain, cu-n ochi murdar ar astupa
ultimul gol. Şi totuşi ai dura.