Are-o coadă de balaur, ghiare de puternic leu,
meliță tot ce doboară, tunet este glasul ei,
tare e ca o lupoaică; ține într-o mână sus
oboseala, -n alta moartea; încovoaie ca pe-un cerc
chipreșul ce-odinioară inimile le răpea;
albul crin îngălbenește într-un palid chihlimbar,
în șofran preschimbă floarea roșie de argavan,
și culoarea șofranie-aduce oboseli de plumb;
ea încarcă-n grele lanțuri gleznele cu-aripi la mers,
surpă trupul cel mai mândru. Perlele-mi lucioase, vai!
se-nnegriră; chiparosul mijlocului mi s-a frânt,
și narcișii mei cei negri și scânteietori azi plâng
de o lâncedă sfârșeală. Inima-mi ce-n piept bătea
fericită-odinioară și lipsită de-orice griji,
geme de durere-amară. Chiar din clipa când un prunc
suge laptele din țâță, Moartea-i paște și-am putea
să-i numim bătrân. Domnia șahului Nușiravan
patru-și-opt de ani durat-a, iar tu ce-ai șaizeci trecuți,
nu rămâi de-apururi tânăr. Vezi sfârșitu-n tot ce faci,
și nu-ți sfâșia în gânduri inima spre-a te-nălța.”