Oscar Wilde - Dascălul Înțelepciunii - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și chiar de când nu era mai mult decât un băiețan, numeroși dintre sfinți, ca și anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a nașterii sale, au fost ațâțați la mare minunare de
înțelepciunea gravă a răspunsurilor sale.
Și când părinții i-au dat haina de ceremonie și inelul bărbăției, el le-a sărutat, și
le-a lăsat acolo, și a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulți în lume care, fie nu-l cunoșteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaștere incompletă a sa, sau adorau zeii falși care sălășluiau în
crânguri și cărora nu le păsa de adoratorii lor.
Și și-a întors fața către soare și a călătorit, pășind fără sandale, și a văzut sfinții
mergând, și purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită și o ploscuță din lut ars, pentru apă.
Și pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârșita
cunoaștere a lui Dumnezeu, și-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ținut straniu în care se aflau multe cetăți.
Și a trecut prin unsprezece cetăți. Și unele dintre aceste cetăți se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, și altele erau așezate pe dealuri. Și în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit și care l-a urmat, și de asemenea o mare mulțime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, și cunoașterea lui Dumnezeu s-a răspândit în toată țara,
și mulți dintre diriguitori au fost convertiți, și preoții templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câștigul lor pierise, și când își băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câțiva, soseau cu păuni și cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul țării
înainte de venirea lui.
Totuși, cu cât îl urma lumea mai mult, și cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Și el nu știa de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, și o făcea din deplinătatea acelei desăvârșite
cunoașteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuși.
Și, într-o seară, trecu și de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi și o mare mulțime de oameni îl urmau; și el urcă pe un munte și se așeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, și discipolii săi ședeau în jurul său, și mulțimea
îngenunchiase în vale.
Și și-a plecat capul pe mâini și a plâns, și i-a spus Duhului Său, ‘De ce oare sunt
plin de mâhnire și teamă, și fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaș care pășește în
lumina amiezii? ‘
Și Duhul Său, răspunzându-i a zis: ‘Dumnezeu te-a umplut cu desăvârșita
cunoaștere a Lui Însuși, iar tu ai împrăștiat această cunoaștere, dând-o altora. Perla
neprețuită ai împărțit-o, și odăjdiile fără cusătură le-ai despărțit bucăți. Acela care
dăruiește înțelepciune se jefuiește pe sine însuși. El e ca acela care-și dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înțelept decât ești tu? Cine ești tu să dai taina pe care
Dumnezeu ți-a împărtășit-o? Am fost cândva bogat, și tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine. ‘
Și plânse iarăși, pentru că știa că Duhul său îi grăise adevărul, și că le dase
celorlalți desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și că se afla ca unul agățat de poalele lui
Dumnezeu, și că îl părăsea credința din pricina numărului acelora care credeau în el.
Și și-a spus sie însuși: ‘Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruiește
înțelepciunea se jefuiește singur. ‘
Și după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ și spuseră: ‘Învățătorule, vorbește-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și nici un om în afară de tine nu are această
cunoaștere. ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer și pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și s-au mâniat pe el și i-au grăit lui: ‘Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometați, la fel și pe numeroasa mulțime pe care ai făcut-o să te urmeze? ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și mulțimea cârti împotriva lui și-i spuse: ‘Ne-ai dus în pustie, și nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăiește-ne despre Dumnezeu și ne va fi deajuns. ‘
Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece știa că dacă le vorbea despre
Dumnezeu își arunca tezaurul.
Iar ucenicii s-au îndepărtat întristați, și mulțimea oamenilor reveni la casele lor. Și
mulți au pierit pe drum.
Și când a rămas singur, s-a ridicat și și-a îndreptat fața către lună, și a călătorit
șapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Și când luna a șaptea a pălit,
a ajuns la acel deșert care este pustiul Marelui Fluviu. Și găsind o peșteră în care
sălășluise un Centaur, o luă ca loc de așezare, și-și făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, și se făcu pustnic. Și la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaștere a Sa și a măreției Sale.
Acum, într-o seară, pe când Pustnicul ședea în fața peșterii în care își făcuse loc
de așezare, zări un tânăr cu chipul rău și frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase și cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, și în fiece dimineață se reîntorcea cu mâinile pline de purpură și perle. Pentru că
era Tâlhar și jefuia caravanele neguțătorilor.
Iar Pustnicul îl privea și-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
știa că acela care grăiește un cuvânt își pierde credința.
Și într-o dimineață, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură și perle,
se opri și se încruntă și izbi nisipul cu piciorul, și-i spuse Pustnicului: ‘De ce te uiți la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu
m-a privit așa mai înainte. Și asta îmi stă ca un ghimpe și mă tulbură. ‘
Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: ‘Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele și se îndreaptă către tine. ‘
Iar tânărul râse zeflemisitor, și strigă la Pustnic cu un glas amar, și-i spuse: ‘Am
purpură și perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poți avea de mine? Și pentru care pricină ai mila asta? ‘
‘Mi-e milă de tine, ‘ spuse Pustnicul, ‘pentru că nu ai cunoștință de Dumnezeu. ‘
‘Este această cunoștință a lui Dumnezeu un lucru de preț? ‘ întrebă tânărul, și se
apropie de gura peșterii.
‘Este mai de preț decât toată purpura și toate perlele din lume, ‘ răspunse Pustnicul.
‘Și tu o ai? ‘ spuse tânărul Tâlhar și se apropie și mai tare.
‘Cândva, într-adevăr, ‘ răspunse Pustnicul, ‘am stăpânit desăvârșita cunoaștere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărțit de ea, și am împărțit-o celorlalți. Totuși,
chiar și acum, câtă cunoaștere îmi rămâne este pentru mine mai de preț decât purpura sau
perlele. ‘
Și când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura și perlele pe care le
căra cu mâinile, și scoțând o sabie ascuțită, din oțel curbat, îi spuse Pustnicului: ‘Dă-mi,
pe dată, această cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o stăpânești, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aș ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea? ‘
Iar Pustnicul și-a întins brațele și a spus: ‘Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curți ale lui Dumnezeu și să-l laud, decât să trăiesc în lume și să n-am
cunoștință de El? Ucide-mă dacă aceasta îți este dorința. Dar nu voi lepăda cunoașterea
lui Dumnezeu. ‘
Iar tânărul Tâlhar îngenunche și-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică și-i
spuse Pustnicului: ‘Fie cum vrei tu. În ceea ce mă privește, mă voi duce în Cetatea celor
Șapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, și pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie. ‘ Și-și ridică purpura și
perlele și se îndepărtă degrabă.
Iar Pustnicul strigă după el și se ţinu după el și îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum și-l imploră să revină, și să nu intre în Cetatea celor Șapte
Păcate.
Și, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic și
striga la el zicând: ‘Ai de gând să-mi dai această cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai
de preț decât purpura și perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate. ‘
Și întruna răspundea Pustnicul: ‘Toate lucrurile câte le am ți le-aș dărui ție, în
afara de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
Și, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porți roșii
ale Cetății celor Șapte Păcate. Și din cetate veneau hohote mari de râs.
Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, și se pregătea să bată în porți. Și pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte și-l prinse de poalele veșmântului și zise: ‘Întinde-ți
mâinile și aruncă-ți brațele în jurul gâtului meu, și lipește-ți urechea de buzele mele, și-ți
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoașterea lui Dumnezeu. ‘ Și tânărul Tâlhar se opri.
Și când Pustnicul i-a împărtășit cunoașterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ și
plânse, și o mare întunecime îl ascunse de cetate și de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
Și cum zăcea acolo plângând, deveni conștient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă și
părul ca o lână frumoasă. Și El îl ridică pe Pustnic, și-i spuse: ‘Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârșita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi? ‘ Și El îl sărută.

Dascălul înțelepciunii – Versuri.pro

Oscar Wilde - Dascălul Înțelepciunii - Poem în Proză