Mircea Ciobanu - Cuvântul Spaimei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge şi fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolţi se dezbină. Un foşnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – şi spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, îşi rosteşte pieirea,
însuşi îngaimă cuvinte şi nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbuşă, oarbe şi grele de sânge.

cuvantul spaimei – Versuri.pro

Mircea Ciobanu - Cuvântul Spaimei