Era o corabie din pânză de păianjen.
Călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
Mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
Din când în când, bombardiere
4d91
ele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
și le lansa apoi, descurcate și zbârnâind
ca pe niște modele din balsa și celofan.
Încă era curajoasă, deși în corpul de porțelan
picurase stropul de sânge.
Deși părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
Deși sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
Încă era curajoasă,
încă era orbitoare.

Umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaștri
arunca un ciob de sticlă în căsuțe reci de șotron.
Veni amurgul
ca un animal de carne transparentă,
ca o floare cu petalele de gingii.
Veniră apoi stelele
și-ncepură să pască vilele verzi,
tecarii albaștri.
Umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decorații,
cravase.
Îi crescu păr pe piept și pe antebrațe.
Îi crescu păr pe falangele degetelor.
Îi crescu capacitatea craniană.
Dar asta n-avea să-l salveze.

O pisică deschise ochii și văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
Un vatman intră într-un depou negru.
Un fluture se așeză pe un zid negru.
Doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.
Venise vremea dragostei, sfârșitul lumii.
Venise apocalipsa, care e dragostea.
Venise fiara care latră flacără,
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
și care pompa sub pielea stelelor amețeala,
venise pipăitul cu mirosul în lesă,
venise văzul cu auzul în colivie,
venise ființa cu neantul încolăcit după gât,
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oțel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză și frunze în glande și oase în rouă și
ochi în stilouri și falci suprapuse și gheare și pioneze
și nori și păpuși și oceane.
Totul în tot,
tot peste tot,
dinți în dinți și gură în gură și s*x în s*x și coaste în coaste
și istorie și piulițe și figuri de stil
și permanganat de sodiu și flori cu petale, sepale, stamine, pistil,
toți iubind totul,
toți fecundând totul,
peste tot numai apte și apți,
numai icre și lapti,
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine,
fiara din apocalipsă,
eclipsa de spirit,
eclipsa.

Dar mama era deasupra,
era încă de neatins,
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
și oasele iliace îi crescuseră ca niște aripi gălbui, ca de flutur,
mama-și luă zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperișuri și paratrăznete
până ajunse în lună.

Luna era un mare balon de săpun
ce reflecta în curbură lumea de jos.
Ea atrăgea copacii și scotea petalele din boboci,
ea forma în profunzimea pământului florile de mână,
ea pieptăna cristalele de cuarț,
desuruba femeile bătrâne ca pe păpușile chinezești
și scotea din ele adolescente,
desuruba adolescentele și scotea fetițe,
desuruba fetițele și scotea un oftat.
Luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru,
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo,
lipindu-și aripile una de alta.

Umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniforma ferfeniță, cu buletinul fâșii,
își croia drum prin dor, prin lângeoare,
prin luxură, prin pasiune, prin emoție, prin lascivitate,
căci
– dragoste! urlau caloriferele
– dragoste! draperiile
– dragoste! magazinele de piese auto
– dragoste! șobolanii
Umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheață neagră, făcea pași negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

Luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
Aripile mamei începură să se destrame,
fața i se lăți, ochii se spălăciră
până substanța corpului ei se omogeniză cu a lunii.
Doar scheletul subțire se mai văzu
prin transparență, o vreme.

Tata văzu deodată răsărind luna.
Deasupra bucureștiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
Și toate obiectele negre șiroiră umbre colorate
și umbra mamei, tată, șiroi o umbră colorată
cu trupul subțire și craniu enorm.
Dragostea neagră nu era dragoste.
Sculele negre nu erau scule.
Fusese fiara, coșmarul negru, apocalipsa, trezia,
fusese realul, stihia.
„Ciudat vis am visat”, gândi tata,
„în care se făcea că lumea există”.

Craniul tatălui deveni uriaș,
gândirea sa deveni infinită,
voința sa deveni fără frână,
puterea sa deveni fără margini.
Privi orașul și orașul se dărâmă.
Spuse o vorbă și galaxia se sfărâmă,
întinse aripi și se înalță,
vâslând înspre stele,
străpungând cu imaginația miliarde de lumi paralele,
simțind pe spinare curentul rece al sorilor,
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor,
prin probabil, prin veșnic, prin niciodată,
înota cu fața nealterată
pe când respira
trecuturi și viitoruri de mucava.
Între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
și purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârna corpul subțire și straniu.

Tata ajunse în fața lunii.
Scheletul mamei se topise-n substanța ei.
Luna emise o limbă de flacără
și ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
Și dragostea avu loc.

Și dragostea avu loc
și globul intră în vibrație
și-n jurul lui se adunară – de unde? de când? – crochiuri și guașe,
proiecții ortogonale, machete, simulări pe calculator,
scheme de mașini, materiale didactice,
formule algebrice.
Și-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în două, în patru, în opt, în șaisprezece,
în treizeci și două, în șaizeci și patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermișor,
un pește primitiv, o broască, o pasăre,
un oposum, un cimpanzeu, un copil,
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un clește,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai,
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar,
amintirea unei nopți de dragoste, proiectul frasinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate orașele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-și piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele și tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem și fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
Mircea Cărtărescu și de a nu fi existat niciodată și de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic.