Vedeam cu-nchipuirea iar măreția dragă
Și ochiul ei puternic, cu farmec înarmat,
Și părul ce-i făcuse un coif îmbălsămat,
A căror amintire îmi dau amor și vlagă.

Cu ce smerenie trupul ți-aș săruta pe veci,
Din talpa răcoroasă la pletele cernite,
Desfășurând comoara de răsfățări iubite,
De-ai putea, regină prea crudă! doar o seară,

Storcând din ochi de piatră o lacrimă ușoară,
Să adumbrești splendoarea pupilei tale reci.