De ochii ei cei negri ce-ar sparge o-ntristare
A lumii toată în doliu, d-acel surâs ceresc
Ce veselește lumea ca ziua de sărbare,
De gestele-i vioaie și timbrul îngeresc;

De buclele-ebenine, lucioase și flotânde
Pe sânul d-alabastru, ca aripe de corbi
Ce fâlfâie pe bruma ninsorilor căzânde
Cu toată răsuflarea-i ce tu în drag absorbi? –

Pleca când am văzut-o, și tremuram de frică;
Căci inima-mi sta gata cu dânsa a zbura.
Purta pe piept o cruce, o cruce mititică,
Pe care și evreii părea c-ar săruta.