Firdousi - Scrisoarea Către Şahul Mahmud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –
umai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări..
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt.. Aleu!
M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale – leu!
Tu n-ai auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche-ţi mă huli,
că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –
nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin inima sub cheie.. Tună, vers răzbunător!
Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern..
Din morminte înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu telegari de versuri, te târăsc spre viitor.
Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut..
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc! ”
Da! Am zămislit o lume cu-astă mână.. Pe pământ,
cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt..?
Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.
Stihul strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –
ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi.
Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.
Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –
rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb..
Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i padişahul îmi trimise un.. şerbet.
Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!
Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.
Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –
sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine şi-un bordei.
Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub cer..

Critica puterii – Versuri.pro

Firdousi - Scrisoarea Către Şahul Mahmud