REGELE.
Ce chin! Va dăinui în veci? Cumplită moarte
Mă îngrozești și totuși te-aș cuprinde!
O, somn fără de vise! O, liniște iubită
Și binecuvântată! De ce îți spurci
În temniți și mizerie puritatea?
De ce îmi ocolești palatul
Pe care ți l-am înălțat?
O, sfântă liniște! Fii doar odată
Oaspetele meu și mângâie-mi
Nefericitul, veștedul meu suflet!.

CRĂIASA MAAB.
Om van! Nu-și pângărește Pacea
Veșmântul de zăpadă, intrând
Într-un asemenea palat.
Ți-e somnul ca o agonie
Mușcând ca scorpia din trupul vieții;
Pentru a pedepsi pe păcătoși
Nu e nevoie de iadul scornit de credincioși.
Pământul poartă-n el și răul
Și leacul deopotrivă. Natura
Poate pedepsi pe-acei care-i încalcă
Legile – și dă pedepse pe măsura
Păcatelor. Nu e ciudat
Că stârpitura asta se fălește
Cu bestemata-i soartă?
Nu e ciudat că-i place
Scorpia care-l devoră?
Nu e ciudat că, așezat pe-un tron cu spini
Ținând în mâini un sceptru, și închis
De viu într-o superbă temniță
Care-l desparte de tot ceea ce-i bun
Și drag pe-acest pământ
Și-a stins în suflet orice omenie?
Nu e ciudat că blând-a fire-a omului
Nu se ridică împotriva regilor?
Nu, nu-i deloc ciudat. Un rege
Gândește, simte și trăiește
La fel cu-ai săi părinți. Între un rege
Și virtute, se-nalță zidul
Obișnuinței și-al obârșiei oarbe.
Și mai ciudat apare, acelora ce nu cunosc
Natura și nu văd viitorul
Din prezent, – faptul că niciun sclav
Ce suferă din pricina blestemățiilor
Acestei nefirești făpturi; niciun sărac
Ai cărui plozi se sting de foame,
Nu își ridică brațul, să-l reteze
De pe-al său tron!
Ce sunt aceste
Gângânii aurite care se lăfăie
În strălucirea unei *ți regale
Și se îngrașă din putreziciunea ei?
– Sunt trântorii Comunității – se hrănesc
Din munca lucrătorului! Înfometatul
Țăran silește îndărătnicul pământ
Să dea recolte pentru el – și-acea făptură
Firavă, care-și risipește viața
În fundul minei fără de lumină
Se vlăguiește-ncet – ca să-i îngrașe
Mulți se sfârșesc de trudă
Pentru ca cei puțini să huzurească!.
De unde-au răsărit monarhi și trântori?
De unde-a apărut pe lume seminția
Acelora ce strâng averi
Din truda celora ce le clădesc
Palatele și le dau pâinea cea de toate zilele
– Din putregai, din negrul putregai;
Din jaf, trădare, cruntă nebunie;
Din tot ceea ce naște sărăcie
Și face ca pământul să fie-o vale-a plângerii;
Din crimă și nesațiu..
Iar când al Rațiunii glas, puternic
Ca al Naturii, va trezi popoarele
Și omenirea va vedea că sărăcia,
Războiul și discordia – sunt răul;
Și că virtutea este Pacea, armonia
Și fericirea; când omul va privi
La jucăriile copilăriei sale cu dispreț,
Atuncea regii vor fi lipsiți de strălucire pentru
Superbul tron nu va mai fi băgat în seamă
Și se va scoroji, iar minciuna
Va fi disprețuită și hulită
Cum este astăzi Adevărul!.