Mircea Cărtărescu - Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ieșisem de la Scala sufocat de stele, năclăit de stele
Mușcat de păianjenii galbeni stelari
Era toată bolta stea lângă stea
Și stanioluri, cioburi, celuloide și peruzea
Zornăiau, pâlpâiau, era atât de scânteietoare zăpada
Încât nu mai puteai să mai știi care sunt stelele și care e strada.
La Fondul Plastic, spre Romană, stelele din ce în ce mai apoase,
Microbi transparenți, cu protoplasmele de mătase
Se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
Se ștampilau pe fețele costoboce, cumane și vizigote,
Fețe fantastice de pietoni.
Era întuneric plombat cu neon.
Eram azuriu, amețit.
– Pardon, nu știți cât e ceasul? Vă rog frumos!
În jur, pustiu, case și garduri.
Palide strângeri de inimă. Echipament sportiv, stilouri și ceasuri.
Nelinisti, extaze, iar străzile – rame, cobre, năpârci.
Cine putea să întrebe?
Cine mi-a pus drugi de gheață pe ochi? Tu ești, bebe?
Tu ești mama? Nu, nu port ceas, nu fumez,
Nu știu unde este strada Crizantemelor.
Mi-era frică, stomacul îmi pătrunsese în teastă
Dar mă luase de braț domnișoara nevastă
Și mă freca de negri prin fața la Hotel Dorobanți
Sub stele, sub jade, ametisturi și brilianti.
Și brusc am realizat: era zăpadă, zăpadă frumoasă
Care ne iubea cu gura tăioasă.
Pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subțire
Pe când aerul se trăgea în eprubete și în clistire
Și globuri de bărbați se spărgeau de colțuri de stea.
Am dus-o în camera mea
Am pus caseta cu Bob Dylan. Și deodată, cu hainele în ruine,
Ma răsturna cu o mână în beregată
Pe somieră și pe perna rombată,
Rozându-mă, dumicându-mă cu mașina de scris,
Purtându-mă călare prin realitate, halucinație, vis,
Prin adevărat! Și prin nu se poate!
Prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
Tu, fulg lângă fulg,
Ticnit-o,
Dragoste..
Pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticlă
Și motanul în labe de sticlă
Văzura prin roșia paclă
Și mai târziu raportară:
– Era un fel de femeie, ieșind din lift și din scară,
Părea că leșină, că suspină, că plânge
Dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheață roșii de sânge
Și lăsa un lac de sânge și urme din cizmuliță
– Și, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant..
– A ieșit translucidă în înstelarea de diamant.
Am urmărit-o. A luat-o prin Piața Romană.
Apoi în sus pe lângă Fondul Plastic și Scala
Pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
Pe lângă vărgatele troleibuze
– Dar, zise motanul, avea un ruj de cianură pe buze
Și când zâmbea, se cangrena strada..
– Și brusc zăpada începuse să ningă
Peste cornișe, pe burlane, pe aleile parcurilor
Pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
Depunându-se în straturi scânteietoare
Pe toți atomii de sub stelele rotitoare.
– În fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu fața la zid,
Căci prea impudică și luminoasă era Moartea.

crima soseaua stefan cel mare – Versuri.pro

Mircea Cărtărescu - Crima din Șoseaua Ștefan cel Mare