Cred,
chiar și atunci,
când mă simt părăsit,
de mine însumi,
iar razele Luminii Divine,
mi se par a fi un Vis,
pe care aripile Îngerilor mei,
nu le mai pot atinge vreodată,
în zborul lor deasupra,
Orizontului Morții,
acestei Lumi,
al cărei Adevăr,
a ruginit într-atât de mult,
încât nu a mai rămas din el,
decât scheletul trist,
al Cuvântului Facerii,
pe fruntea căruia,
undeva-cândva,
ne dansau Speranțele Fericirii,
pe care ne-o împărtășeam,
de fiecare dată,
atunci când înotam,
în Privirile Cerului senin,
al Sufletelor noastre, Iubire.

Cred,
numai în tine Iubire,
oricât de adânc aș cădea,
în fântâna secată,
a Florilor de Lacrimi,
uscate și părăsite,
ce nici acum,
nu par a se fi despărțit unele de altele,
fiindcă stau legate în buchetul,
pe care ți l-am dăruit,
la nașterea primului nostru Surâs,
din trupul Fericirii Gândurilor,
cărora le dăruiam,
valuri întregi din Apa Vieții,
Răsăriturilor,
atâtor și atâtor,
Planuri pe care ni le făceam,
de a rămâne împreună,
fără să știm că vom ajunge vreodată,
rezemați de stâlpii reci și indiferenți,
ai Resemnărilor acestei Existențe,
ce nu mai vor să ne lase,
să redevenim noi înșine,
vreodată.

Cred,
în Focul Sacru,
aprins de Lumina Divină,
anume pentru Privirea ta,
ca să încălzească cu flăcările lui,
Stelele Nemuririi,
ce tremură de frigul Singurătății,
undeva pe bolta,
Cuvintelor unei Iubiri,
ce-abia mai pot fi rostite,
în umbra rece a Morții,
care și le-a reamintit,
ca să le recite,
numai pentru noi,
printre Zidurile cenușii,
ale Non-Sensurilor Existenței,
ce-au fost înălțate anume,
de către Destin,
ca să nu evadăm vreodată,
din închisorile de plumb,
ale Trupurilor noastre.

Cred,
în Ochii de Cer,
ai Viitorului,
în care ne pierdem,
Menirea,
aruncată pe roata olarului,
unui Timp,
pe care-l vom implora,
să ne modeleze,
din țărâna Eternității Clipei sale,
cana de lut,
din care să ne putem bea până la capăt,
vinul Speranțelor,
ca mai apoi,
să alergăm atât de beți de ele,
încât să adormim,
pe țărmurile Cuvintelor,
până la ivirea Nemuririi,
al cărei Răsărit,
să ne lumineze Calea,
către noi înșine.

Cred,
în stropii de rouă ai Icoanelor,
Sufletelor noastre,
ce vor uda,
cu Absolutul dătător de Viață,
al Iubirii,
Nemărginirea,
care va binecuvânta,
Adevărul Absolut,
în lupta lui,
cu Deșertul arid al Morții,
săpat tot mai adânc,
în Inima de praf a Uitării,
din care un Dumnezeu inconștient,
ne-a clădit trupurile Cuvintelor,
suflând în ele,
Simțirea Durerii.

Cred,
în mugurii verdelui crud al Primăverii,
din ființele noastre transcendentale,
ce vor să-și redescopere reciproc,
Eternitatea,
pierdută printre palmele bătătorite,
de muncile Suferinței,
Absurdului și Deșertăciunii,
unei Lumi a Disperării,
din a cărei piatră rece și lipsită de simțire,
am fost obligați să ne sculptăm,
Inimile propriilor noastre Sentimente.

Cred,
în legământul făcut,
de Adevărul Absolut,
al Străinului Subconștient,
cu noi înșine,
pe drumurile prăfuite cu Zile,
ale Destinului,
care nu ne va putea îndepărta vreodată,
oricât de mult și-ar dori,
de Iubirea,
care ne va aștepta mereu,
chiar și atunci,
când vom cădea neputincioși,
la căpătâiul mormintelor,
Privirilor noastre,
din această Lume,
pe care nici unul dintre noi,
nu ne-am dorit vreodată,
să le săpăm,
în stânca tare a Singurătății,
care ne măcină mereu,
fără oprire,
până și Nesfârșirea,
Speranțelor.

Cred,
în valurile Amintirilor,
fiindcă nu am încotro,
atunci când aflu că se sparg,
fără voia lor,
de țărmurile reci și tăioase ale Uitării,
în trupul căreia ne-a fost hărăzit,
să ne trăim Disperarea,
de a ne pierde pe noi înșine,
de propriul Viitor,
al cărui aripi zac frânte,
pe grăuntele de nisip al Clipei,
în Sufletul căreia ar fi trebuit,
să ne aflăm Eternitatea,
dacă nu ar fi fost dusă,
de vânturile Deșertăciunii,
spre Nicăieri,
odată cu Visele noastre,
pentru a clădi cu Simțirea ei,
plajele întinse ale Iluziilor Vieții și Morții,
alături de multe alte Clipe,
pe care vom păși fără niciun rost,
doar ca să ne scriem,
propriile noastre nume,
cu litere tot mai reci și tremurânde,
fără a mai fi legate vreodată între ele,
de vre-o Inimă.

Cred,
în Depărtările tot mai rătăcite,
ale Speranțelor,
pe care nici unul dintre noi,
nu mai vrem să le revedem vreodată,
atât de neîmplinite,
precum au fost la tălpile Viselor noastre,
deșarte,
ce ne-au înveșmântat undeva-cândva,
Lumina Divină a Iubirii,
ce tremura de frig,
alături de pereții plini de igrazie,
ai Inimilor noastre,
pe care nu-i puteam repara,
fiindcă nu eram lăsați să o facem,
de către Non-Sensurile acestei Existențe.

Cred,
în tine Iubire,
oricâte lanțuri de plumb,
ți-au fost legate,
de către Absurdul Iluziilor acestei Lumi,
pe gleznele Viselor tale,
ce sângerează neîncetat,
cu Lumina Divină,
ce-a mai rămas neumbrită în noi,
și oricât ar fi de îndurerată,
încă mai are tăria,
să-și trimită razele Simțirii,
peste Florile de Lacrimi,
ale Dorințelor noastre,
din care am vrea să-ți clădim altar,
Iubire,
la care să ne închinăm,
așezând pe el în loc de icoane,
tot ce a mai rămas neprofanat în noi,
de Moartea,
căreia îi suntem vânduți,
de către mâna criminală,
a Creației, Păcatelor Originare.

Cred,
în tot ce poate fi Sacru,
deși încă mai suntem striviți,
de tălpile de plumb,
ale Gândurilor noastre,
ce nu mai oricum,
greutatea și fermitatea,
pe care o aveau undeva-cândva,
fiindcă s-au tăiat,
în cioburile Timpului,
care ni s-a spart,
atunci când a fost aruncat cu tărie,
de Zidurile Suferinței,
de către Răzvrătirea unei Eternități,
a Privirii,
despre care nici unul dintre noi,
nu credeam,
că poate ascunde,
în sângele fierbinte,
al menirii ei, Iubirea,
despre care știam,
că a rămas,
înghețată la marginea de drum,
al propriului nostru Destin,
de unde nu mai avea cum să fie salvată,
vreodată.

Cu mâinile întinse spre cer,
eu viața-ntreagă vreau să-ți ofer și tot sper
că ne vom vedea-n curând.
Cu ochii în lacrimi îți spun:
Am să lupt, am să lupt, crezând.

Vin în mintea mea șoapte,
dar Tu le poți îndepărta, Isus.
Și privirea mea va fi țintită sus.
Vreau să îți pot cânta, să simt bucuria Ta, Isus.
Și să mă închin că Te iubesc nespus.

Mi-am luat hotărârea, înapoi nicicând n-oi da,
Cu privirea doar la cruce, lumea-n spate-o voi lăsa.
Nu-mi va fi deloc rușine să afirm că: ”Sunt creștin!”,
Voi sluji mereu prin Harul Său Divin.

Cred că Isus a fost jertfă pe un lemn crucificat,
Și-n mormânt lângă Golgota trupul I-a fost îngropat.
Cred că a-nviat precum a zis și viu S-a arătat,
De aceea la El am alergat.

Cred Cuvântul care spune trebuie să te naști din nou,
Viața veche spălată și totul făcut nou.
Cred că dragostea lui Dumnezeu te va descoperi,
De aceea și mai mult Îl voi sluji.

Cred că este un bine și un rău, trăiești și apoi mori,
Cred că Biblia este harta spre a cerului comori.
Cred că nu sunt singur în Hristos, pe mulți El ne-a salvat,
De aceea credință I-am jurat.

Mi-am luat hotărârea, înapoi nicicând n-oi da,
Cu privirea doar la cruce, lumea-n spate-o voi lăsa.
Nu-mi va fi deloc rușine să afirm că: ”Sunt creștin!”,
Voi sluji mereu prin Harul Său Divin.

Ne-am luat hotărârea, înapoi nicicând n-om da,
Cu privirea doar la cruce, lumea-n spate-o vom lăsa.
Nu ne va fi rușine să spunem: ”Suntem creștini!”,
Vom sluji mereu prin Harul Său Divin.
AMIN

I. Am crezut în tine
Dar m-am înșelat
Am vrut să fiu cu tine
Dar tu m-ai lăsat
Vino înapoi…
Vreau să-ți spun că… te iubesc…
Ești totul pentru mine
Te doresc…

Refren: bis

II. Iubito, revino în viața mea
Tu ești tot ce am mai bun
Ești inima mea…
Mă gândesc la tine… și acum…
Tu ești viața mea
Vino înapoi…
Vreau să-ți spun că… te iubesc…
Ești totul pentru mine
Te doresc…

Refren: bis x 4