Dintr-o peșteră, din ripă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se desvălește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați! … marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Ostiri, taberi fără număr împrejuru-i înviezi…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmează.

Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute,
Cine oare poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de-ai credinței, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l primesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nștiințează,
Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! primește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Până-n adânci bătrânețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Și-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel lăcaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândești poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă-ai simțit plăcere când a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gândire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește,
Și-ai lui sângerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crângurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a nopții neagră manta peste dealuri se lățește,
La apus se adună norii, se întind ca un veșmânt;
Peste unde și-n tărie întunericul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormânt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.