corabie fantoma – Versuri.pro

Mihail Lermontov - Corabia Văzduhului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Din Zeidlitz.
Pe-oceanu-albastru-n noaptea neagră,
Sub stele reci străluminând,
Doar o corabie aleargă,
Cu toate pânzele în vânt.
Plutesc înaltele catarguri
Neclintite din butuci –
Şi în tăcere, peste larguri
Privesc doar tunuri mari de tuci.
Nici căpitanul nu se-aude,
Nici marinari pe punte nu-s.
Ea trece peste stânci afunde
Şi n-o opresc furtuni de sus.
E-o insulă-n ocean, departe,
– Granit pustiu şi mohorât –
Cu un mormânt, şi-un împărat e
Îngropat acolo în mormânt.
Fără onoruri l-îngropară
Duşmanii-n ţărmurii pustii,
Pe piept cu-o piatră grea, povară
Eternei lui călătorii.
Şi an de an, când se-mplineşte,
Spre miezul nopţii, -acel sfârşit,
Corabia din larg opreşte
La ţărmul înalt şi liniştit.
Din lumea lui trezit, apare
Prin umbre împăratul viu,
Cu un tricon înscris pe zare
Şi cu surtucu-i cenuşiu.
El mâinile-şi încrucişează
La piept, înaintând ca-n vis,
Şi sus la cârmă se aşează
Pornind pe-al apelor abis.
Spre Franţa scumpă, să-şi mai vadă
Şi tron şi slavă, trece-n zbor,
Unde-a rămas şi vechea gardă
Şi fiul lui moştenitor.
Şi când prin noapte-şi vede ţara
Peste întinsul amărui,
Îi arde inima ca para
Şi stele ard în ochii lui.
Trecând a undelor invazii
Semeţ, peste foşnirea lor,
Prin noapte-şi strigă camarazii
Şi garda lui, poruncitor.
Dar lângă Elba albăstrie
Şi piramidele-n tăceri,
Şi sub zăpezile Rusiei
Dorm mustăcioşii grenadieri.
Nici mareşalii nu-s să-i asculte
Prin noapte, glasul cunoscut:
Ori au pierdut demult în lupte,
Ori l-au trădat şi s-au vândut.
Neliniştit, pe ţărmul mării,
Bătând pământu-ncoace-ncol’,
Privind în beznele uitării,
Din nou, mai tare cheamă-n gol.
În faţa sorţii blestemate
Îşi strigă fiul scump – dar nu-i!
I-ar da din lume jumătate,
Şi Franţa toată, numai lui.
O, fiul lui de mult din gândul
Acestei lumi e stins, demult!
Şi împăratul aşteptându-l
Ascultă-al apelor tumult.
Oftează greu, tot lângă mare,
Dar noaptea piere-n răsărit,
Şi stropi de lacrime amare
Pe ţărmul rece s-au ivit.
Sus, pe corabia vrăjită,
Lăsându-şi capu-n piept, apoi,
Spre insula încremenită
Făcând un semn, porni-napoi.

Ion Minulescu - Vasul Fantomă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În port a ancorat un vas fantomă
Cu trei catarguri frânte
Și cu prora
Zdrobită
Și desfigurată, ca un craniu
De sinucis intrat în comă..
Îl recunosc!..
Pe puntea lui, odată,
Am navigat cu Cristofor Columb
Spre insula cu mine de platină
De aur,
De aramă
Și de plumb..
Și ancorele pline de rugină
Le-am aruncat în rada unui port
Cu apele opace ca opacul
Decolorat al ochiului de mort..
Îl recunosc!..
Pe puntea lui, odată,
Am navigat spre vechiul continent,
Purtând mândria luptei câștigate
Sub veselele lui pavilioane
În noul continent
Din Occident..
Și toate bogățiile furate
Din insula cu mine de platină,
De aur,
De aramă
Și de plumb
Le-am debarcat cu Cristofor Columb
În Monarhia celor trei Coroane!..

În port a ancorat un vas fantomă..
Îl recunosc ―
Dar unde-i căpitanul?
Și mateloții unde-au debarcat?..
Pe punte te sufocă o aromă
De sânge tropical,
Iar cabestanul
Suspină ca un matelot înjunghiat! …

Alexandru Macedonski - Vaporul Morții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Între nori și între apă se ducea fără-ncetare
Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catarg;
Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai tare
Îl făceau să șovăiască peste pântecul cel spart.

Vântu-n funii șuierându-și uriașa simfonie
Alerga săpând prăpăstii în adâncul guraliv,
Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie
Printre urlete grozave de dușman nemilostiv.

Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă
Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,
Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă
Peste unda lătrătoare de la creștet pân-la fund.

Călătorii și matrozii putrezeau pe puntea rece,
Frunți albastre, buze vineții, pumni închiși și ochi sticliți,
Toți muriseră de-a rândul; cinci și șase, opt și zece,
Și zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziti.

Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate,
Spintecând în larg văzduhul sub tăișul lor de foc,
Și-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate
Se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc.

Câte-un chip ieșea deodată pentr-o clipă în lumină
Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor,
Când de tânăr cu păr galben și cu buze de virgină
Înghețate înainte de-a-și șopti poema lor.

Și prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morții,
Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet,
Dimineața-ncremenită sta în cer pe pragul porții
Și muia cu lacrimi negre nuanțatul ei buchet.