Du Fu - Cântec Pentru Un Cedru Bătrân

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Lângă Templul Marelui Conducător se află un cedru străvechi
Cu tulpină asemenea bronzului înverzit și rădăcini de piatră.
Ar trebui patruzeci de oameni să-i poată cuprinde trunchiul,
Iar vârful lui de culoarea pescărușului verde atinge cerul.
Datând de pe vremea marilor conducători și oameni de stat,
Astfel de copac este astăzi iubit și onorat de oameni.
Norii vin la el din mari depărtări, de la steiurile Wu,
Și luna rece se reflectă pe vârful lui înzăpezit.
La răsărit de Pavilionul Mătăsii, ieri, am găsit pe conducătorul
Și pe omul de stat din vremurile de demult slujind în același templu,
Copacul lor, cu ramuri ciudate, dădea un aer venerabil întregului peisaj,
În ciuda culorilor proaspete la uși și ferestre.
Atât de ferm îi erau rădăcinile adânci înfipte în sol,
Încât coroana lui dominatoare sfida vânturile cele înalte,
Singura lui gardă fiind Puterea Cerului,
Existența lui ținând de însăși arta Creatorului.
Chiar dacă taurii împung cu o mie de capete, nu pot muta un munte.
Când sunt necesare grinzi pentru a restaura o casă imensă,
Cu toate că un copac nu-și scrie memoriile, lumea înțelege
Că dacă el, copacul, nu cade, nu poate deveni folositor.
Inima lui amară poate fi acum adăpost pentru furnicile albe sau negre,
Dar frunzele-i parfumate au fost cândva cuib păunilor și păsărilor phoenix.
Așa că oamenii înțelepți și încrezători să nu ocrotească nicio plângere.
Când lemnul este voinic, trebuie mai multă pricepere la prelucrat.

Rafael Alberti - Măslinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roșii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit frații,
copiii, nepoții..
Mi-au murit toți urmașii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereții subțiri despuiați,
prin care soarele se furișează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toți, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără și verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii.. Cenușii
și albe umbre-ale deșertului ajung
pe coaste.. Flamuri și stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbușit de tobe glasul mării.
Și urcă sângele spre fructele-mi înalte,
și lacrimi roșii picură din ramuri.
– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
Îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
și războiul părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deșert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.
O, cățea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ți șadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.
Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii și negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război și foamete,
și plâns amar în noaptea prea umilă
la veșteda lumină-a uleiului călduț.
Eram bogat, aveam, în fața mării,
comoara grea. Și mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui..
Sunt ale tuturor și nimănuia.
Așa credeam, dar timpul lunecând..
– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma niște măsline
ți-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.
S-a auzit apoi o-mpușcătură..
Și-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată..
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu știu de ce, se terminau în lacrimi.
Și fericit doar eu eram, și vesel
și veșnic viu în lămpile aprinse.
Și pașnic numai eu în fața mării
plină de morți pe valurile-nalte.
Da, liniștit ședeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Și gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineață, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea și pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
și veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mișcă.
Acuma pier. În brațele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosnește-azurul, fulgeră prin spații
ciudate corpuri, către care aștrii
își ațintesc pupilele uimite.
Călătorește dragostea? Sau ura?
Călătorește foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârșitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a neființei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneți-mi voi! Mă zbat în agonie..
Și clopote aud.. Murmur de valuri..
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă.. Iată.. Ziua urcă..
Asupra mea coboară zvon de aripi..
Mă sting ca un măslin fără de pată..
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina verde-a ultimului ram.

copac secular – Versuri.pro

Du Fu - Cântec Pentru Un Cedru Bătrân

Rafael Alberti - Măslinul