Victor Hugo - Balada XV: Zâna și Peri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din Balade; traducere de Constantin Negruzzi.
Nemernica lor umbră prin frunze tremurând
O vei videa, pe vânturi sau pe vrun nor săltând.
Sau ușoare ca visul, urcându-se din mare
Și scânteind în aer c-o blândă suspinare;
Iar glasul lor cel dulce, plăpând, melodios,
Ți-a mângâia auzul c-un sunet tânguios.
Andre Chenier.
I.
Când va sosi momentul, copii, ca să muriți
Și veți zbura spre ceruri, foarte să vă păziți
De duhurile-acele ce-n drum v-or întâlni,
Voind cu dulci cuvinte a vă adimeni.
Iaca ce-mi spus-odată un cuvios bătrân:
Când a urgisit Domnul l-al iadului greu chin
Pe revoltații îngeri, atunci parte din ei
(Ce n-au greșit atâta cât demonii acei
Ce-n focul cel din tartar de cer sunt osândiți)
Prin foc, pământ, prin aer, prin ape mistuiți,
Așteaptă ani o mie pân va veni Christos
În ziua judecatei. Ei au un chip frumos,
Cât seamănă chiar îngeri. Cu glas încântător
Caută să înșele sufletul călător.
Feriți-vă de dânșii să nu vă amăgiți.
Ca nu cumva-mpreună cu ei să pătimiți!
D-unde le știu aceste nu mă mai întrebați,
Le-au spus părinții noștri, tăceți și ascultați!.
II.
Peri
Unde te duci, sufletele!.
La noi nu te-abați nicicum!
Vino la curțile mele.
Las’ a cerurilor drum.
Abia mort, și în căi grele
O să te perzi de acum!.
Tu aice în tot ceasul
Vei putea a te juca,
Grădina mea la tot pasul
Nouă flori-ți va arăta;
Și a mumei tale glasul,
Purure vei asculta.
Eu din Peri sunt cea mai mare,
Și mândră împărățesc
Unde soarele răsare.
Între toate strălucesc,
Ca o floare ce dar are,
De amanții o iubesc.
Port un turban de mătasă
Cu rubine strălucind.
Iar când aripa-mi frumoasă
Preste aer îmi întind,
Dintr-însa pare că iasă
Trei lumini ce se aprind.
Corpul meu alb strălucește
Ca luceafăr minunat,
Și când el se dezvălește
Ca un văl fin și curat,
Mă laudă, mă mărește
Universul încântat!.
Zâna
Copilaș gingaș! Eu sunt o zână.
Am țări frumoase, oameni destui;
Șed unde Febus plin de lumină,
Își scaldă seara razele lui.
Lumea aceea, care trăiește
La apus, toată mie-mi servește.
A sale ceruri se-naurează,
Și tot frumosul acel cuprins,
Tot orizontul se luminează,
Când eu cu aripa l-am atins.
A mele aripi sunt răcoroase
Ca viorica de pe câmpii,
Iar dintre ele ies luminoase
Raze întinse și azurii.
Mâna mea este precum o floare,
Suflarea boare mirositoare ;
Talia-mi este mai mlădioasă
Decât a văii frumosul crin;
Cu-a mea cântare melodioasă,
Făptura toată eu o alin.
Grote de scoici am pe sub maluri.
Corturi de frunze pe crengi de tei,
Sunt legănată de-a mării valuri,
Sunt legănată de copăcei.
Umbră ușoară, vino la mine
Eu îți voi spune de unde vine
Norul ce zboară, și astă mare
De unde iese. Tot vei videa.
Tu vei pricepe dulcea cântare
Paserii, dacă vei rămânea.
III.
Peri
Locul meu e Orientul, sferă mult strălucitoare,
Unde ca un domn al lumei stăpânind mărețul soare,
Discul său pe-un cer albastru îl preâmbă împregiur.
Acest fel despicând valul o navă d-aur plutește,
Purtând pre emirul care drumul său călătorește
Pe o mare de azur.
Toate darurile firei sunt în zona-orientală!
În oricare altă climă prin o lege mult fatală,
Lângă fructele plăcute crește fructul cel amar;
Dumnezeu însă cu milă dărui ca în Asia
Stele multe s-aibă cerul, strălucite flori câmpia,
Și marea mărgăritar.
De la cele catacombe ce se par munți de departe
Stăpânirea mea se-ntinde până lângă acea parte
Unde este zidul care un popor asedia;
Și el ca o cingătoare cungiurând o-mpărăție
O desparte d-altă lume, ca și când e dat să fie
În univers numai ea.
Pe al meu țărm se găsește diamantul și safirul
Am cetăți bogate foarte Golconda și Cașemirul,
Damascul viteaz, răzbelic, poporosul Ispahan;
Bagdatul ce se ascunde în a sale ziduri groase,
Alepul care răsună de vuiete zgomotoase,
Ca undele-n ocean.
Mizora stă-n al ei scaun ca o falnică regină;
Mai încolo pe prund neted e cucernica Medină
Cu mii turnuri aurite ce se-nalță pân la nori,
Încât seamănă departe parc-ar fi vre o oștire,
Care apără trufașă subt a lăncilor umbrire,
Pe ai săi locuitori.
Teba stând înc-în picioare în lata pustietate,
Parc-așteaptă înturnarea gloatelor ei depărtate;
Madras ce-are două târguri pline d-un mândru popor.
Mai departe este Delhi, cetatea fără rivale;
Doisprece elefanți întră pe-a sale porți triumfale,
Purtând turnurile lor.
Prunc frumos! Vin de-mi vezi țara de atâte minuni plină,
Coperișele-nflorite care seamăn o grădină ;
Arabii cum stau în taberi, cu-a lor femei și copii.
Vino de privește danțul tinerilor baiadere,
Să vezi cum s-adună seara fugoasele dromadere,
Lângă puțul din pustii.
Colo sub sicomori tineri, pintre figi cu frunza lată,
Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată,
Și pagoda cea de nacru cu roz acoperemânt.
Turnul plin de clopoțele făcut tot de farfurie,
Palanchinul care trece prin papura argintie.
Cu a lui perdele d-argint.
Pentru tine voi da-n laturi ramurile de platană
Ce acopere în baie pe drăgălașa sultană;
Vino! Cu-ale noastre jocuri noi vom putea liniști
Pe fecioara ce aşteaptă s-auză cu nerăbdare
A doritului său glasul, care ei mai dulce-i pare,
Decât a lui bengali.
Orientul fu odată raiul lumei fericite!
O eternă primăvară cu rozele înflorite
Îl făcea a fi grădina a tot neamul omenesc.
Pururea-mpregiurul nostru bucuria cântă, saltă,
Tu ce gemi, sărmane suflet, las orice plăcere altă;
Eu Edenu-ți dăruiesc!.
Zâna
Apusul neguratec e patria-mi frumoasă ;
Colo schimbând în aer forma cea vaporoasă
Albiul nor se duce.. Văzându-l deci fugind
Nemernicul pre care melancolia-l strânge,
Și sau un vis urmează, o scumpă umbră plânge.
C-o lină duioșie îl privește gândind.
Căci află mulțămire inimile rănite
În neguri ce acopăr pădurile-nverzite,
În măgurile noastre iernei vecinic locaş,
În steaua asemănată speranței fugătoare,
Care-și unește lucea cu seara-ncântătoare,
Și-aduce mângâiere omului pătimaş.
Tu vei afla plăcere în cerul meu cu brumă,
Copil ce te ia Domnul, și plângi pre a ta mumă!
Echo ce-n văi răsună, suspinul din pârău,
Frunza dumbravei line ce vântul o adie,
Îți vor părea că este duioasa armonie
Ce te adormea seara lângă leagănul tău.
Un cer purure albastru pân în sfârșit nu place,
Dar negura cea deasă, și norul ce desface
Văzduhul cu-al său tunet, căldura potolind,
Le vede fugind ochiul c-o mare desfătare,
Ca flote încântate care din depărtare,
Cu velile îmflate vin marea brăzduind.
Crivățul pentru mine furtunile stârnește,
Și din a mării unde vârteje-alcătuiește;
Dar viforu-ș oprește, de cânt, zborul fatal.
Sub mine curcubeul se-ntinde cu mărire
Precum un pod de nacru, formând cu strălucire
Mărețe și frumoase cascade de cristal.
Stăpână sunt p-Alhambrei portice strălucite ;
Am grota încântată cu-a ei coloni sucite
Unde marea de Staffa își sfarmă asprul val.
Ajut piscarul, domnul apelor turburate,
Să-și facă fără grijă colibele-afumate,
Unde a fost odată palatul lui Fingal.
Ades l-a mea suflare un meteor se vede,
(Lucire minciunoasă în care lumea crede!)
Și vânătorul singur, p-o stâncă naltă stând,
Văzând acele focuri pe cer încrucișate,
Puzderie de stele lucioase, înflăcărate ;
Cu frică le socoate c-ar fi comete-arzând.
Vin, inimă, plăpânia, l-a mea împărăție!
Surorele-mi iubite se vor supune ție;
Vino să te preâmbli la cel schit părăsit.
Plecați l-a tale ordini, precum o mândră turmă
Giganții mei și Nanii vor rnerge pe-a ta urmă
Prin văi, prin munți sălbatici, prin codru înverzit.
Tu vei videa baronii cu râvna lor ferbinte,
Legând cu umilință smerita-ncălțăminte
Cucernicilor pustnici ce merg la sântul loc.
Tu vei videa castelul cu zidurile groase,
Și dama cum înalță spre cer rugi cuvioase
Pentr-un junel ce pleacă la al bătăiei foc.
Noi templile deschidem, și vântul cu-ale sale
Line-adieri desmeardă mărețele lor sale.
Când luna se ivește pe ceruri strălucind,
Păstorul vede-n aer cu cântice duioase,
Fantasticele noastre hore misterioase,
Pe naltele clopotniți a satelor sărind.
Apusul nostru are măreață încântare!
Vin! Cerul e departe, și aripa ta n-are
Putere îndestulă s-ajungă pân la rai.
Viața este dulce de farmec adăpată,
La noi frumuseți nouă neâncetat s-arată;
Tu vei pitrece-aice un lung ferice trai!.
IV.
Pruncul fraged sta pe gânduri, ascultând cu mulțămire
A duhurilor chemare, și a lor adimenire ;
Frumos îi părea pământul pre care l-a fost lăsat!
Dar, zărind cerul, îndată dintre duhuri a zburat.

constantin negruzzi – Versuri.pro

Victor Hugo - Balada XV: Zâna și Peri