conditia artistului – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului V II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistola Domnului V. II.
Ziceai că în viața cea mai plăcută stare
E a omului slobod de orice-nsărcinare,
Care grijile lumii departe le aruncă,
Și-n pace, în tăcere, în liniște adâncă,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură,
Avându-și întru toate plăcerea de măsură,
La fumul ce se-nalță se uită, se gândește,
Și slava drept nimica, drept fum o socotește.
Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbăvește de grijile străine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Și zilele ca alții să le petrec în pace.
Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Și pricini felurite de lungă întristare?
În ce muzele noastre pot să ne folosească?
Nici chiar de un datornic nu știu să ne plătească!
În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;
S-am arătat acelui care cerea parale
Că viața e scurtă și vrednică de jale;
Că aurul, argintul, metale păcătoase,
La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,
Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am făgăduit încă o elegie mare,
Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
Cum trebuie averea să o disprețuiască,
Și versuri prin grămadă i-am dat ca să-și aleagă.
Dar toată a mea silință
A fost peste putință
Puterea armoniei să-l fac s-o înțeleagă.
M-aș mângâia d-aceasta, când aș vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;
Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,
Aș zice și aș face cât spânzură de mine.
Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,
De m-oi lovi de-un scaun, de sobă și de masă,
Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,
Că cinstea și virtutea sunt lucruri lăudate,
Că numai fapta bună este izvor de bine,
Iar cea rea își aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase și bune pe hârtie,
Cine însă le-ascultă sau vrea ca să le știe?
De când lumea e lume, ce carte omenească
Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fără de suflet să-i facă cu simțire,
Pe hoți să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
Și câți judec norocul să nu-l napăstuiască?
Cânte lupii și urșii în pilde cât le place
Omu-și caută treaba și tot ce-a-nvățat face.
Povetele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte.
De aș avea-ncai darul să scriu de porunceală,
Și când cearcă pământul vreo mică zguduială,
Să fac câte-o duzină de ode sugrumate,
Să laud rău sau bine, aș fi mulțumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrăjmași. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor să ne muncească,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea drăcească.
Tu știi că am pățit-o, când am cercat a spune
Că versuri schilogite nu cred să fie bune,
Și că deocamdată noi nu știm latinește.
Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrâșnește,
A zis (ce urât vede a omului orbire!) :
Că lupii, urșii, leii vorbesc de stăpânire,
Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
Și ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Că lebăda e omul ce dă povățuire
Acelor care umblă pe calea de pieire,
Că boul e cutare ajuns în treapta mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Și-n sfârșit că măgarul ce zbieră și răcnește
E un autor jalnic ce prost ne sfătuiește.
Iată ce înțelesuri și ce cugete rele
Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
Când vor să-ncurce statul în pricini literare.
În zadar și cenzura de mine-ncredințată
Și alți câțiva prieteni cu bună judecată
Ma apără în lume, le spun că au greșeală,
Căci ei o țin tot una și zic că nu se-nșală.
Mulțumesc asta data și stăpânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe așa proaste.
Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulțumire
M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire,
Unde spălându-mi vina, prin post și nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul și fără cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Și numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea deșteaptă e drept să nu le lase;
Ele ne strică gustul, și trista lor mânie
Parnasul îl preface în proastă băcănie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De vă găsiți în ele, îmi pare foarte bine;
Însă de vă e teamă, că nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea, greșeala vă e proastă;
Puteți să luați pildă chiar de la dumneavoastră,
Care nu vă prefaceți, și fără încetare
Acelor ce v-ascultă aduceți supărare.
Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte
La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
Deși mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
Să zic câteva vorbe de Paris răposatul,
Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceți dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura,
Și iar mânjeați hârtie, iar v-arătați căldura;
Furioși de mânie, iar strigați după mine:
“Auzi, nelegiuitul, că morții nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socotește glume,
Și cu ce chip vorbește de dușii de pe lume!
Aceasta este vina grozavă, criminală,
Și merită osânda, pedeapsa capitală. ”.
Așa ca să nu sufăr strigări, nemulțumire,
Ca să nu trag asupra-mi vreo nenorocire,
Gândește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfânta nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorința,
Dar care în odihnă îți mărginești silința,
Spune-mi cum poți de rimă, de muza-a mă desface,
Și eu, drept răsplătire, o satiră ți-oi face.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Psihotrop - Marin Preda - Flori de Mucigai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O mie nouă sute treizeci și unu
E anu-n care Tudor Arghezi lansează volumul
„Flori de mucigai” – și poezia cu același nume
Deschide acest volum, deci hai s-o dăm pe bune.
Omu’ meu, Arghezi, făcea graffiti seară de seară.
N-avea spray, așa că dădea cu unghia pe tencuială.
Creația literară.. adică ce punea în foaie
Era, de fapt, despre viața lui în pârnaie..
Că el se chinuia să creeze, izolat de lume,
Tema poeziei e efortul pe care-l depune.
Versurile nu mai sunt produsul harului divin
Ci al unei neliniști artistice simțite din plin.
Țin să zic de titlu – e oximoron
Florile-s frumoase, mucegaiul e nasol..
Simplu! Doar că e aproape la fel
Cu „Les fleurs du mal”, făcută de Baudelaire.
Treaba cu titlul e că și el, la rândul lui
Este reprezentativ pentru estetica urâtului.
Gen se săturase că toți scriau doar despre frumos
El se considera special și a făcut pe dos (sos!).
Vedea frumosul în urât și invers
Și asta se poate vedea în fiecare vers.
Poezia este o artă poetică modernă
Și aparține genului liric – schemă!
E structurată-n două secvențe lirice inegale
A doua fiind cu neputința de-a crea-n claustrare
Și prima cu crezul artistic arghezian..
gen.. Ferește-te de-arest dacă nu ești golan!
Ok.. să vezi fază:
Că, de fapt, prima secvență sugerează
Dorința devoratoare a artistului de exprimare
În versuri, fiind dominat de setea de comunicare
Cu lumea.. dar era solitar și plin de furie.
Neputincios, deja începuse să zgârie
Că scrisu-i vital și el dezvoltă o tendință
De a se dedica maxim – scrie cu propria ființă.
Citez: „le-am scris cu unghia pe tencuiala
(what) pe un părete de firidă goală”.
Actul de creație-i atipic, condițiile-s ciudate
Citez: „pe întuneric, în singurătate”.
Și condițiile vitrege îl seaca, citez:
„Cu puterile neajutate, nici de
Taurul, nici de leul, nici de vulturul care-au lucrat
Împrejurul lui Luca, lui Marcu, lui Ioan”. Încheiat
citatul. Această enumerație
Sugerează lipsa de har, absența creației
În raport cu scrierile religioase – de ce?
Că și-animalele evangheliștilor ‘s obiecte totemice.
Opera nu pune momentul în prim-plan.
Atemporal.. citez: „sunt stihuri fără an”.
Elementele esențiale sunt menționate oricum:
„Stihuri de groapă; stihuri de sete de apă; stihuri de foame de scrum”.
Adică.. pământ, apă și foc.
Și săracul își pierde harul divin de tot.
Citez: „Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească.. și nu mi-a mai crescut
Sau nu o am mai cunoscut”. Lol, nu o am mai cunoscut?
Ce ciudat vorbeau oamenii demult.
Adică el apare-n ipostaza de damnat
Și nu se mai regăsește-n sine, e înstrăinat.
.. ce să zic, ce să fac..
Mai e și a doua secvență de comentat.
Citez: „era-ntuneric, ploaia bătea departe-afara”
Amplifică deznădejdea și atmosfera funerară,
Sumbră.. transformă poetul în fiară,
Prin comparația: „Mă durea mâna ca o ghiară”.
El ar vrea să se regăsească, dar e pe lângă
Și-ncepe să scrie cu unghiile de la mâna stângă.
Asta poate sugera, cumva, resemnare
Sau biruința creatorului de-a găsi altă cale.
Mâna stângă e asociată cu ceva demonic
Închisoarea-i ca un iad. (ce bazaconii)
Așa-i lecția.. mă rog, dar poetul fiind poet
În cadrul ororilor, nu lasă frumosu-absent
Poezia aparține direcției moderniste
Impune noi forme în planul creației artisti-
Ce prin ambiguitatea limbajului lui
Metafore șocante – estetica urâtului.
Și are caracter reflexiv
Se exprimă la persoana-ntâi – lirism subiectiv.
Prozodia-i inedită, în această situație
Se manifesta-o nouă atitudine privind actul creației.
E o artă poetică, man
Confirmă unicitatea stilului arghezian.

Fuego Paul Surugiu - Se Duc Artiștii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se duc, ne părăsesc artiștii,
Acoperiți de mari cununi,
Se duc și veselii, și triștii
Se duc artiștii cei mai buni.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în voie,
A spus, din slavă, Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Crezând în marea dimineață,
Se duc artiștii-n necuprins.
S-au agățat mai mult de viață,
Dar și de moarte s-au fost prins.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în voie,
A spus din slavă Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Se duc artiștii-n altă soarte,
Se duc săraci și princiari,
Jeliți târziu, abia în moarte,
Se duc artiștii cei mai mari.

Refren:
Văzându-i, în sfârșit, în moarte,
A spus cu slavă Dumnezeu:
„Voi de n-aveți de ei nevoie,
Îi iau la mine-n ceruri eu.”

Se recită:
Mai suntem dezbinați,
Mai suntem dezbinați.
Păcat mai vechi la frați!
Voi cum vă împăcați,
Voi cum va împăcați,
Voi, cei în cer plecați?!

Alexandru Vlahuţă - Liniște

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Amicului meu Delavrancea.
Tinere, ce-ți strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe când mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
Năbușită-nlăuntru, dacă, după nopți de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ți legi în stihuri vreo durere, sau vreun vis,
Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
În dezordinea vieții înecând a ta gândire,
Și spărgând smalțul de forme și de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne ș-al durerilor profunde,
Vei vedea cât de fatală-i dușmănia celorlalți,
Când deasupra lor talentul ți-a dat aripi să te-nalți
Și când leneșa lor minte, dată pe gândiri ușoare,
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare.
Fermecați de-o ciripire liniștită și dulceagă,
Adormiți de vorbe goale, cum vrei tu să-ți înțeleagă
Versul încărcat de gânduri, și cum crezi c-au să te ierte,
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare și deșerte?..
Nu, nu te-aștepta să-ți fie cu flori calea sămănată,
Munca de artist e crudă, și e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorința ta maestrul neputând să se măsoare,
Câte visuri nu-ți întuneci tu, cinstit, preot al artei,
În descurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!..
Amețit, trudit, pe mână capul greu ți se-nchină,
Și suspini amar de mila frumuseții care-ți moare
Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.
Și dac-ai putut alege și-ntrupa vreo icoană
Din deșarta, viforoasa existenței tale goană,
Cum vrei tu ca în pervazul altor minți, altă lumină
Îmbrăcând-o, să rămâie tot icoana ta, senină?
Fiecare în îngusta-i minte, când va fi s-o prindă,
Strâmbă și mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.
A, sunt fericiți aceia căror’ nu li-i dat să știe
A creării dureri sfinte, și pe care îi îmbată
Ritmul generos în care își scriu proza nesărată,
Toaca bunelor silabe, și duioasa-ncredințare
Că-nsemnați cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic fețele senine,
Drepți, înfumurați, c-un zâmbet protector privesc la tine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire,
Și se-ngrașă de prostie, de noroc și nesimțire.
Căci cuvintele blajine și nimicurile lor,
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.
S-or găsi și pentru tine, suflet generos și mare,
Ș-încă mulți, ca să-ți arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri și prin casele bogate,
Unde ți-or întinde mâna, c-o-ngrijită bunătate,
Doamne mari, cari-și vor face ochii mici ca să te vadă,
Tineri parfumați, de spirit, sclivisiți ca de paradă,
Și domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce sumă să câștige cu-a lui versuri un poet!..
Și vei sta cu ei la masă.. A.. dar ia aminte bine,
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
Te păzește, să nu vătămi a lor gusturi rafinate.
În discuții — orice-ar zice lasă-i, dă-le lor dreptate.
Anecdota, calamburul acolo fiind la preț
Cată-le prin almanahuri, și vei trece de isteț.
Pân-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
Nici să taci așa întruna, căci tăcerea ta-i insultă..
După masă — se-nțelege — doamnele te vor ruga,
Cu obişnuitul zâmbet, ca să le citești ceva.
Tu, mișcat de-atâta cinste, îți scoți foile îndată,
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
Te închei frumos la haină și.. începi. Una suspină,
Alta râde, face semne și s-apleacă spre vecină.
Conversația începe: de copii, de slugi, de rochii..
„Are haz”, șoptește gazda, spionându-te cu ochii.
„Uf, ce anost! Cine-i ăsta?” într-un colț se-ntreabă două.
„De, închipuie-ți, săracul!.. de povești ne arde nouă?”
………….
„A, s-a isprăvit!..” Din vorbă se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se silește să-ți arunce-un compliment:
„Inspirat ați fost de muze!.. Prea frumoasă poezie!”
Nu uita c-aci se cere să roșești de modestie.
Datoria ta făcută poți să te retragi cuminte.
Doamnele-și reiau în pace vorba lor de mai nainte.
Spune-acum dacă-ți surâde o asemenea viață,
Și de crezi că e o soartă fericită și măreață
De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească
Mai grozavă decât mila rea și disprețuitoare
Cu care-l privesc bogații din deșarta lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauți dureroasa întrupare
A unei lumini de-o clipă ce-n viața ta răsare,
Și din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,
Ca să faci frumos cu ele la boieri și la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust și de rușine
Când ai ști cu ce-ngâmfare, ce de sus privesc la tine
Toți neghiobii ce-ți dau mâna socotind că-ți fac onoare!
Și mai vii să-nfrângi disprețul nesimțirii zâmbitoare
Ș-al biletelor de bancă — cu ce-ai scris — cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nțeleagă, saltimbanc nenorocit?..
A, nu-ți tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândește, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită și stupidă învoială,
Unde omul i-o păpușă, și viața o spoială!
Fugi de zâmbetul fățarnic și de strângerea de mână
A acestor măști ce firea omenească o îngână..
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veșnica deșertăciune ține capătul de sfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte și nepieritoare,
Lasă-ți clipele vieții înțelept să se strecoare,
Răsărind de pe-a lor urme dungi neșterse de lumină;
Și de vrei să-ți deie arta mângâierea ei senină,
Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,
Și dorințelor deșerte poruncește-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ți în tine însuți liniștea și fericirea.

Alexandru Macedonski - Noaptea de Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Și stelele de aur din cerul luminos,
Și tainica natură în falnica-i splendoare,
Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos,
Și tot ce este-n suflet ca sfânta inspirare,
Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri,
Pe când, pe rând, venira cu dulci însuflețiri
S-alunece pe harpa-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur și de-azur,
Și tocmai de la Sena, ce curge măiestoasă,
La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?
Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și noi avem în aer parfum și melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărțeanii, precum și Franța soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă și mor necunoscuți,
Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți!.
A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franța nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate:
Amici care să plângă când sufletu-ți plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Și cântecele tale zburau la nemurire,
Și nimeni nu le uită și nu le va uita!
Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Și n-ai văzut în lacrimi pe muma-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuși neatârnat,
Și Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totodată nu zise: „Mergi, poete,
Să fii numai ca martor la zilelor banchete
Și-o viață dureroasă în lume să tărăști”..
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taina să se-ncline pe fruntea-ți inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primești,
Făclii nenumărate, sub care să pălești,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Și până despre ziua s-asculți ale ei șoapte,
S-apoi s-adormi de somnul ființelor cerești!
Puteai, după voința, s-alergi în lumea mare,
Veneția să-ți cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăcești,.
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Și plin de o iubire eternă, să iubești!
Să-ți pierzi orice iluzii, s-amorul să-ți rămâie
Spre cer ca să se-nalțe ca fumul de tămâie,
Și-n nopți melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!
Puteai lângă Rachela, cu inima deșartă,
Dar nobilă prin suflet și nobilă prin artă,
Să uiți a ta durere și vocea să-i asculți,
Și mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe brațe de adulți,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine dușmanii cât de mulți!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să țesi o nouă pânză de rime zdruncinate,
Și-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipa să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vreun nou Sardanapal!
Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din domă radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Și-n Rolla, de la ceruri, să cazi pan’ la pământ,
Iar fata să-și desire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Și dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: „Ia-le, du-te, și joacă-le, căci poate,.
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate! „
Dar Rolla să-și golească paharu-nveninat,
Să-și dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Și înger, ca și demon, prin nume să rămână!
Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simți indiferența cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simțământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Și patria-ți, — ingrată fiind, — ți-a zis: „Mănâncă! „
Cântași cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ți se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopțile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu și n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze desclestate,
Când ție, și condeiul din mână ți-a picat?
Să cânte?.. Pentru cine?.. Să moară?.. Pentru cine?..
Și cine știe, oare, în moarte de e bine?..
Să plângă?.. Însă plânsul provoacă râsul azi..
Pe cât ai să verși lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?.. Dar tot omul o rană are-ntr-însul..
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!

Alexandru Macedonski - Noapte de Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Și stelele de aur din cerul luminos,
Și tainica natură în falnica-i splendoare,
Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos,
Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,
Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri,
Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri
S-alunece pe harpa-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur și de-azur,
Și tocmai de la Sena, ce curge măiestoasă,
La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?
Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și noi avem în aer parfum și melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărțeanii, precum și Franța soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă și mor necunoscuți,
Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți!
A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franța nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate:
Amici care să plângă când sufletu-ți plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Și cântecele tale zburau la nemurire,
Și nimeni nu le uită și nu le va uita!
Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Și n-ai văzut în lacrimi pe muma-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuși neatârnat,
Și Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totodată nu zise: „Mergi, poete,
Să fii numai ca martor la zilelor banchete
Și-o viață dureroasă în lume să tărăști”…
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taină să se-ncline pe fruntea-ți inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primești,
Făclii nenumărate, sub care să pălești,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Și până despre ziua s-asculți ale ei șoapte,
S-apoi s-adormi de somnul ființelor cerești!
Puteai, după voința, s-alergi în lumea mare,
Veneția să-ți cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăcești,
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Și plin de o iubire eternă, să iubești!
Să-ți pierzi orice iluzii, s-amorul să-ți rămâie
Spre cer ca să se-nalțe ca fumul de tămâie,
Și-n nopți melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!
Puteai lângă Rachela, cu inima deșartă,
Dar nobilă prin suflet și nobilă prin artă,
Să uiți a ta durere și vocea să-i asculți,
Și mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe brațe de adulți,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine dușmanii cât de mulți!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să țesi o nouă pânză de rime zdruncinate,
Și-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipa să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vreun nou Sardanapal!
Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din domă radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Și-n Rolla, de la ceruri, să cazi pan’ la pământ,
Iar fata să-și desfire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Și dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: „Ia-le, du-te, și joacă-le, căci poate,
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!”
Dar Rolla să-și golească paharul înveninat,
Să-și dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Și înger, ca și demon, prin nume să rămână!
Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simți indiferența cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simțământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Și patria-ți, — ingrată fiind, — ți-a zis: „Mănâncă!”
Cântași cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ți se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopțile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu și n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze desclestate,
Când ție, și condeiul din mână ți-a picat?
Să cânte?.. Pentru cine?.. Să moară?.. Pentru cine?..
Și cine știe, oare, în moarte de e bine?..
Să plângă?.. Însă plânsul provoacă râsul azi..
Pe cât ai să verși lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?.. Dar tot omul o rană are-ntr-însul..
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!