Hodi:.
Îmi pierd și ultima fărâmă de nisip
Bătaia vântului e crudă și mă simt obosit
Unde e timpul meu?
Am zis că îl păstrez, simțeam că mă pierd dar ți-aratam furtuna în loc să o maschez, știu chipul tău zolit de ploaie acceptă oglinda
Vrei iar să zbori? Dar eu nu vreau să-ți cos aripa
Acum de ce încerci să fugi? Zi-mi încotro te duci
Dacă lași urme de sânge nu o să poți să te ascunzi curând
Unde sunt eu plătești cu întuneric să obții lumină
Sătul de promisiuni, sătul s-aștept să vină
În podul cu șerpi măști din oțel zac prăfuite că toți și-au dorit dar nu aveau curaj să intre
Cum poți să-mi spui zâmbind că lumea nu e rece?
Chiar nu vezi cum ploaia e pe cale să înghețe pe chipuri de ceară cum poate s-alerge prin foc
Omul nu crede în destin că e prea orbit de noroc
În morții mei de om cretin
Mă simt atât de-nchis
Am zis c-am să te-nving dar am căzut și m-am lăsat învins
Am totul scris pe spate dar nu o să mă las citit
Atâția orbi în jurul meu, dar tot mă simt privit.

C. o. d:.
De ce zâmbești atât de sincer când minți?
Adăpost volatil exilat în secetă
Viziuni cerebrale cu imagini de sfinți pătrund involuntar dincolo de aortă
Ai sta îmbrățișând puținul ce-ți ofer
Înțelege-ți visul țesut de îngerii din neant
Nu vreau vindecare, îndur timpul singur
Rupe oasele ce-au înflorit, încă este frig
Mă admiri cu ochii tăi de sticlă-n deșert
Iert păcatul ploii din vina lui o parte din trupul nostru râde haotic fără puls
A plecat satisfăcut, cine este cel în plus?
Tremură nervii înodați ca vorbele tale ca într-o sală de păpuși orfane
Ce impuls
Din frică de singurătate mult sânge a curs
Un ventriloc zace răstignit de creațiile sale
Atât de fericit
Cumplită-i realitatea lui
Parcă-i simt prezența deși nu l-am cunoscut
Încet orna coaste și repeta în șoaptă;
Tu ești ultima mea creație neterminată