Samuel Taylor Coleridge - Kubla Han

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Kubla Han.
de Samuel Taylor Coleridge.
În Xanadu Kubla Han
Un impunător dom al plăcerilor decretă
Unde Alph, râul sacru, curgea
Prin caverne de nemăsurat omului
Jos spre o mare fără lumină.
Așa că două ori cinci mile de pământ roditor
Cu ziduri și turnuri au fost încinse împrejur
Și aici erau grădini strălucitoare cu râulețe sinuoase,
Unde înfloreau mulți pomi roditori de tămâie
Și aici erau păduri vechi la fel ca dealurile
Îmbrățișând pete însorite de verdeață.
Dar oh! Acea adâncă romantică prăpastie ce se înclina
În jos pe dealul verde tăind un veșmânt de cedru!
Un loc sălbatic! La fel de sfânt și vrăjit
Precum sub o lună asfințindă era bântuită
De o femeie jelindu-și pentru al ei iubit-demon!
Și din prăpastie, cu neîncetat zbucium clocotind,
De parcă acest pământ în repezi dese papilări ar respira
O fântână puternică pe moment a fost forțată
Prin acea repede zbucnire pe jumătate intermitentă
Fragmente uriașe țâșniră ca grindina căzând
Ori grânele cu pleavă sub biciul îmblătitorului
Și printre-aceste stânci dansând deodată și pentru totdeauna
Se aruncă deodată râul sacru.
Cinci mile șerpuind cu o mișcare labirintică
Prin păduri și vâlcele râul sacru curgea,
Apoi ajunse la cavernele de nemăsurat ale omului,
Și se scufundă în tumult într-un ocean fără viață
Și în acest tumult Kubla auzi de departe
Voci ancestrale profețind război!
Umbra domului plăcerii
Plutea în mijlocul valurilor
Unde se auzea măsura amestecată
A fântânii și a peșterilor.
Era un miracol de rar mecanism
Un însorit dom al plăcerii cu peșteri de gheață!
O domnișoară cu un timpanon
Într-o viziune odată am văzut
Era o fată abisiniană,
Și la timpanonul ei cânta,
Cântând de Muntele Abora.
Aș putea să reînnoiesc în mine,
Simfonia și cântecul ei,
Către o asemenea încântare m-ar câștiga,
Încât cu muzică zgomotoasă și îndelungată,
Aș construi acel dom în aer,
Acel dom însorit! Acele peșteri de gheață!
Și toți ce-au auzit le-ar vedea acolo,
Și toți ar striga, Ferește-te! Ferește-te!
Ochii lui strălucitori, părul lui plutind!
Țese un cerc în jurul lui de trei ori
Și închide-ți ochii cu spaimă sfântă,
Pentru că el cu miere de rouă s-a hrănit
Și a băut laptele Paradisului. (1797; 1816)

Samuel Taylor Coleridge - Rima Vechiului Marinar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

RIMA VECHIULUI MARINAR.
ÎN ŞAPTE PĂRŢI.
de Samuel Taylor Coleridge.
PARTEA I.
Un vechi Marinar întâlneşte trei Cavaleri chemaţi la un ospăţ de nuntă şi reţinu pe unul.
Este un vechi Marinar
Şi-opri unul din trei.
“Pe cărunta-ţi lungă barbă şi ochi scânteietor,
Acum de ce m-oprişi?.
Uşile mirelui-s deschise larg,
Eu îi sunt frate de-aproape;
Oaspeţii-s întâmpinaţi, ospăţul pus:
Poţi s-auzi zgomotul vesel. ”.
Îl ţine cu mâna-i uscată,
“Era o corabie, ” zise
Dă-mi drumul! Ia-ţi mâna, nebun cu barbă căruntă! ”
Iute mâna îşi luă.
Nuntaşul este legat de ochiul vechiului om de pe mări şi silit să-i audă povestea.
Îl ţine cu ochiu-i scânteietor
Nuntaşul stă în linişte,
Ş-ascultă ca un prunc de trei ani:
Marinarul îşi făcu voia.
Nuntaşul şezu pe o piatră:
Nu poate decât s-audă;
Şi astfel spuse-acel om vechi,
Marinarul cu ochi strălucitor.
Corabia urată, portul lăsat,
Veseli ne scurgeam
Sub biserică, sub deal,
Sub turnul farului.
Marinarul istoriseşte cum corabia a plutit spre sud cu vânt bun şi mare frumoasă până a ajuns la Linie.
Soarele ieşea din stânga
Din mare el ieşea!
Şi strălucea în raze şi în dreapta
Cobora în mare.
Mai sus şi sus în zi cu zi;
Până la prânz pe catarg–”
Nuntaşu-aici se bătu în sân,
Auzind gălăgiosul fagot.
Nuntaşul aude muzica de nuntă; dar Marinarul îşi continuă istorisirea.
Mireasa a păşit în sală,
Roşie ca roza e;
Dând din cap înainte-i merg
Voioşii menestreli.
Nuntaşul se bătu în sân,
Dar nu poate decât s-audă;
Şi astfel vorbi acel vechi om
Marinarul cu ochi strălucitor.
Corabia este purtată de o furtună spre polul sud.
Acum o izbitură de furtună veni şi
Era neînduplecată şi puternică:
Ne lovi cu aripile-i covârşitoare
De ne zburătăci spre sud.
Cu arcuinde catarge şi provă scufundândă,
Precum urmărită de strigăt şi izbitură
Încă urmează umbra vrăjmaşului său,
Şi înainte-şi pleacă fruntea,
Vasul mergea iute, tare răgea furtuna,
Şi-nspre sud, aye, ne purtă.
Şi-acum veniră ceaţă şi zăpadă
Şi se făcu minunat de frig:
Şi gheaţa, până la catarg, plutea venind spre noi,
Verde ca smaraldul.
Pământul de gheaţă şi de sunete de spaimă unde nimic însufleţit nu a fost văzut.
Şi în derivă ţermurele înzăpezite
Adevăr că pâlpâiau:
Nici oameni ori fiare nu văzurăm – –
Gheaţa era peste tot.
Gheaţă aici, gheaţă acolo,
Gheaţă jur împrejur:
Trosnea şi mârâia şi răgea şi urla,
Ca zgomotele-n somn!.
Până o mare pasăre marină, numită Albatrosul, veni prin chiciură, şi a fost primită cu mare bucurie şi ospitalitate.
În larg un Albatros veni în cruce,
Prin ceaţă el veni;
De parcă ar fi fost un suflet de creştin
L-am strigat în numele lui Dumnezeu.
Mâncă ce n-a mâncat nicicând,
Şi-n jur şi-n jur zbură.
Gheaţa se sparse cu un tunet;
Cârmaciul ne-ocoli!.
Şi iată! Albatrosul se dovedi a fi o pasăre de semn bun şi urmă corabia pe când se reîntorcea spre nord prin ceaţă şi gheaţa plutitoare.
Şi-un vânt bun din sud veni din spate;
Albatrosul ne urmă,
Şi-n fiecare zi, pentru tain sau joacă,
Venea la chiuitul marinarilor!.
În ceaţă sau nor, pe catarg sau giulgiu,
Se cocoţă timp de nouă vecernii;
În timp ce toată noaptea prin albe neguri de fum
Sclipea alba lumină de lună. ”.
Vechiul Marinar ucide inospitalier pasărea pioasă de semn bun.
“Dumnezeu te mântuie, vechi Marinar!
De demonii ce te chinuie aşa! – –
De ce arăţi astfel? ” – – “Cu arbaleta mea
Împuşcai pe Albatros.
PARTEA a II-a.
Soarele acum răsărea din dreapta:
Afară din mare ieșea,
Încă în neguri și în stânga
Cobora în mare.
Și vântul bun bătea din spate,
Dar nici o dulce pasăre nu ne urma,
În nici o zi pentru tain sau joacă
Să vină l-al marinarilor chiuit!.
Corăbierii se înfurie pe vechiul Marinar pentru a fi ucis pasărea de noroc bun.
Și am făcut faptă blestemată,
Și le-am adus doar vaier:
Toți au rostit, eu am ucis pasărea
Ce făcea briza să bată.
Ah nenorocitul! au spus, să ucidă pasărea
Ce făcea briza să bată!.
Însă când ceața s-a risipit l-au justificat pe același și astfel s-au făcut complici la crimă.
Nici pal, nici roșu, ca îsuși al Dumnezeului cap,
Gloriosul soare se ridică:
Și toți au rostit, eu am omorât pasărea
Ce aducea neguri și ceață.
Briza frumoasă continuă; corabia intră în Oceanul Pacific și plutește spre nord până ajunge la Linie.
Frumoasa briză bătea, albă spuma curgea,
Slobodă ne-urma brazda;
Am fost primii ce vredodat-am izbucnit
În acea mare tăcută.
Corabia se liniști brusc.
Jos căzu briza, pânzele jos căzură,
Ce trist cât putea fi;
Iar noi vorbem doar să-ntrerupem
Tăcerea-acelei mări!.
Totu-ntr-un cer încins și de-aramă,
Nenorocitul de Soare, la prânz,
El ne stătea chiar pe catarg,
Nu mai mare ca Luna.
Zi după zi, zi după zi,
Ne-am înțepenit, nici respirând, nici mișcând
Fără un scop ca o corabie zugrăvită
Pe-un zugrăvit ocean.
Și Albatrosul începe să fie răzbunat.
Apă, apă, peste tot
Și scândurile se-mbibau
Apă, apă, peste tot
Nici o picătură de băut.
Chiar adâncul putrezea: O, Hristoase!
C-așa ceva poate fi!
Da, ființe mâloase se urcară pe picioare
Pe marea cea mâloasă.
În jur, în jur, în zăpăceală și legănare
Focurile morții dansau în noapte;
Apa, ca ale unei vrăjitoare uleiuri
Ardea verde și-albastru și alb.
Un Spirit i-a urmat: unul din locuitorii inivizibili ai acestei planete, nici suflete îndepărtate, nici îngeri, în legătură cu care învățatul iudeu, Josephus și platonicul constantinopolitan, Michael Psellus, pot fi consultați. Sunt foarte numeroși și nu este nici o climă fără unul sau mai mulți.
Și câțiva în vise au fost înștiințați
Că un Spirit ne chinuia;
Ne urma la nouă noduri adâncime
Din pământul de ceață și zăpadă.
Și orice limbă, în groaznică sete,
Era ofilită la rădăcină;
Nu puteam vorbi, de parcă
Am fi fost înecați cu funingine.
Corăbierii în necazul lor aruncă toată vina pe vechiul Marinar: semn pentru care îi atârnă moarta pasăre marină în jurul gâtului.
Ah! ce mai zi! ce priviri rele
De la bătrâni și tineri!
În loc de cruce, Albatrosul
De gât mi-l atârnară.

Coleridge – Versuri.pro

Samuel Taylor Coleridge - Kubla Han

Samuel Taylor Coleridge - Rima Vechiului Marinar