colaps – Versuri.pro

Sunetsacru - Colaps

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Gluby:
Cheile-s pe masă, mă-ntorc ca să las bun rămas,
Înc-un pas și-un sărut pe obraz.
Iarna iar m-a cuprins, dinadins aleg
Dintre libertate și-un miros de parfum vechi.
Trec, șoapte răsună ca vuietul vântului,
Fac oaste din coaste și umbra pământului.
Gândului i-am tăiat aripile, îl doare,
Nu mai zboară la tine, ei bine, ești dăunătoare!
O mireasmă amară, mai adie, mă îmbie,
Ea e singura care pretinde că mă mai știe.
Mă ridic să răzbat, pășesc în labirint,
Melancolic, ciudat, parcă încă-l mai simt,
Până-n creștet, din măduva oaselor,
Venin ca văduva-n glandele gazdelor.
Tindem spre moarte, depinde de timp,
Cât? și cum? rămâne decât să schimb
În bine răul ce l-am conceput,
În fine, puteam s-o fac mai de mult.

Egris SubEfect:
O bancă-ntre copaci, pe laiere de vis,
Pe ritual un déjà vu, de să rog natura parcului
E ca natural, un te iubesc! scris în palma ce redecorează,
Un sentiment străin, totul se conturează.
Partea neagră, Evanghelia, da mă să ardă!
Contrast nefast, colaps, doar timpu să cadă.
Nu am palpile gustative, pentru libertate,
Vis-a-vis să nu rătăciți în eternitate, zen.
Zori te tentează viața organic?
Fiți a lui Cioran, sacru sau doar iprofanic.
Hologramic, anoric, camicar Mc latră,
Métalic sunet sadic cu aspect de haită.
Pământ, platină, argint, aur, granit,
Radio-activ 360 total nedefinit.
Electricitate transportată de departe prin cupru,
Din nou e-un început de 2012, aud un gând sumbru.
Și mă trezesc, clipesc, sunt acasă, ce chestie,
Părea totul atât de real, nu-i nimic, trec peste
Ca să vezi un déjà vu cât China, îmi dă de veste,
Ăștia trec de la marca nemțească la marca de pește
Cu… stări de 6 ca profeții, unii îi spun paranoia,
Orotodoxă, creștinească, gata să se-mplinească voia
Celor ce pregătesc terenul cu tactică vicleană,
Prostimea se bucură ca o herghelie troiană.
De la… microscopic până la satelit, scopu-i macro,
De la filozofic până la de-mpins totu-i ca-ntr-o
Guvernare de Castro, cu fidelitate absolută,
Pentru scop conservare, control, credință oarbă și multe te..
Ascultă prin telefon, terorismu-i pretext,
Diversiuni pentru misiuni, nu mai pot să le halesc.
Vrăjeală cu fenilalanină, supradoză de melatonină,
Pentru adormirea maselor încadrate-n rutină.

Rx2:
Asta e testul, zâmbesc din greșelile tale
Și astfel să crezi în puterile care
Te-nvață, te-ajută cu multă voință
Și spirit de luptă, în credință ai tot!
Contează să crezi și-ai să vezi adevăru de ordinu vad,
În credință ai tot!
Contează să crezi și-ai să vezi adevăru de ordinu vad.

Mizerie - Cancer În Aer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Astfel, ambiguitatea formulării, plasată într-un prolog liric, este un clișeu ce aspiră la moartea propriei condiții generice, un simplu apanaj al filozofilor de rând, al celor care supraestimează relevanța propriilor crize existențiale, adesea dovedindu-se a fi doar un conglomerat respingător de introspecții puerile. Așa se încheia și ultima casetă funcțională pe care Hara a găsit-o pierdută într-un supermarket abandonat. Exprimarea pompoasă și alambicată de cuvinte total arhaice a epocii în care aceasta s-a născut. O oboseau tonul sec și fals entuziast al unui comentator de literatură din perioada sovietică. Accentul puternic slav și decăderea, preț de câteva secunde, al semitonurilor benzii îi confereau har și o ușoară stare de anxietate. Dar asta era ultima modalitate rămasă de a lua contact cu vechea civilizație. Hara se născuse în mileniul trei, undeva la răsăritul Europei, cu aproximativ 60 de ani după colaps. Micile comunități tribale ce s-au întors la vechile principii ale mecanicii lui Newton au săpat involuntar dar mormântul a ceva ce oamenii trecutului au numit inteligența artificială. Temporalitatea nu este precisă, dar poate fi apreciată la finele secolului 22. Hara avea 21 de ani, un metru 76. Nuanța părului era de un șaten deschis, acompaniat de pigmentul verzui al ochilor, specific popoarelor europene estice. Structura craniană era armonioasă, având pomeții ușor proeminenți, fără leziuni ereditare, aspect rar într-o epocă a nașterilor insalubre, a avorturilor eșuate și a degradării treptate a organismului uman. Din ce în ce mai evidentă, de la generație la generație. Avea un corp suplu. Pielea avea o textură fină, însă plină de cicatrici și pe alocuri bătătorită. Era atât de albă încât putea fi observată limpede nuanța aprinsă de mov pe care universul ei vascular o avea. Privirea ei avea o agresivitate familiară, chiar ancestrală. Amintea de un arhetip feminin antic, desprins parcă din triburile pre-creștine din Scandinavia. Avea un vocabular precar, primitiv, având în vedere că majoritatea surselor de lectură sau documentare au dispărut ori s-au degradat, totuși aveau o gândire abstractă, un mecanism de percepție ce consta într-un sincretism dintre relativizarea propriei existențe, dispunând de intuiție cronologică rațională, fiind conștientă de faptul că acum mult timp lumea era cu totul altfel. Hara locuia la periferia unei suburbii, așezată într-o zonă muntoasă, fiind la kilometri buni de cea mai apropiată metropolă. A trăit alături de părinți până la 19 ani, atunci când mama ei s-a sinucis, la o săptămână după ce tatăl a murit în urma unei lupte, îmbibat în urlete ascuțite și lacrimi necontrolate ce rupeau de la rădăcini acea imagine a bărbatului puternic și demn pe care a avut-o cândva. Cu infecțiile netratabile declanșate de consumul de mizerie era un fenomen răspândit între oamenii vremii, nemaiexistând vreo autoritate statală care să ofere doza săptămânală de consolare spirituală, avraamice maselor slabe, predispuse la consum și autodistrugere prin hedonism. Astfel, au apărut diverse rețele locale de dealeri, la rândul lor surprinși de ușurința cu care se putea realiza un astfel de drog, semi-sintetic, utilizând produse industriale obținute din sutele de fabrici și termocentrale abandonate. Drogul apăruse în suburbia respectivă în urmă cu cinci ani, iar în numai șase luni mai mult de jumătate din locuitori au devenit dependenți. Pe stradă ori în propriile case zăceau cadavrele consumatorilor, fosforul roșu din compoziție mâncând până la măduva oaselor carnea, grăbind astfel procesul de putrefacție. Era printre ultimele zone afectate de consum, fiind printre singurele care mai dispuneau de un sistem energetic, o structură de metal ce a servit cândva drept container militar, acum improvizat într-o stație de energie electrică bazată pe baterii termice cu sare topită, care părea că își anunță definitiv sfârșitul. În lipsă de resurse și persoane care să-l întrețină, niciodată nu și-a putut explica ceea ce a simțit atunci când părinții ei au murit. Știa că modul în care percepea fizicul și metafizicul nu corela cu principiile primare cu care a fost involuntar instruită de către oamenii cu care a fost forțată să conviețuiască. Adesea obișnuia să privească lung de la etajul casei, un pastel simplu, dar ieșit din comun, de complex. În paralel, un demers ciclic, al cărui principiu de funcționare logistic era însuși paradoxul, contradicția. Admira cu un zâmbet subtil, de care nu-și dădea seama cum doi pui de pisică ciufuliți cu mici pete de carne vie de la o formă ușoară de dermatită, se jucau pe câmpul gol și uscat din fața curții, acompaniați de niște munți ale căror vârfuri erau acoperite de același cer veșnic înnorat. Era fascinată. Le observa cu atenție mișcările subtile ale membrelor. Intensitatea frecvențelor sunetelor, le imortaliza în subconștient, iar preț de câteva secunde le clasifica. Apoi ierarhiza, încercând să concluzioneze care este ființa superioară cu aceeași viziune. Admirat și incinerarea părinților ei, încerca să estimeze prin comparație cuantumul de straturi de piele carbonizate pe minut. Stătea dreaptă în fața focului cu o privire neutră, fiind înconjurată de întuneric, fără vreo altă sursă de lumină, pe câmp fiind parcă înconjurată de un vuiet de infinit de antimaterie armonică. Un cosmos mort. Sunetul produs de ardere avea sens, gust, ritm. Remarca cum anumite scântei aveau un semiton mai jos decât celelalte. Astfel, Ținea minte acel sunet, încercând să-l repete în memorie, așteptând și alte scântei, cu frecvențe diferite să intre în simfonie, reușind să creeze o linie melodică. Nu era prima oară când vedea oameni murind de-a lungul copilăriei. Obisnuia mereu să vadă câte o persoană muribundă într-un colț izolat. Unul dintre ei avea piciorul recent amputat, cu jumătate de față mâncată de toxinele mizeriei, repetând obsesiv un fragment dintr-o rugăciune ortodoxă. Harei nu-i era lehamite să se holbeze fără a încerca să sublinieze acțiunea. I se părea atât de patetic. Știa că și-a făcut-o cu mâna lui. Știa că e doar o scânteie care s-a auzit mai puțin decât restul, că este doar un pisoi mai timid, cu o formă de dermatită mai agresivă. Hara avea o slăbiciune intrinsecă pentru moartea operelor de civilizație. Niciodată n-a putut face abstracție de caracterul patetic al creației umane. Bisericile, moscheele sau sinagogile ardeau în ochii ei. Structura lor ceda rapid. Era slabă asemenea fundamentului credinței oamenilor ce au construit-o. Cât de ingrat! Metafizicul interpretat în favoarea stimulării de dopamină a conștiinței slabe și superstițioase a maselor. Ulterior instituționalizării credința, termocentrala abandonată era doar o altă catedrală, o creație a unei minți superioare, dătătoare de speranță și confirmări ce, în lipsa semenilor ei inferiori, rămâne doar o ruină ce umple inutil peisajul pe care ceea ce este mai presus de om l-a creat tatăl ei. A fost o astfel de scânteie atunci când a făcut trocul cu provizii, doar ca să-și poată permite doza zilnică atunci când lua orice seringă pe care o găsea murdară, folosită, scăldată în urină, sânge și spermă, doar pentru 10 minute de euforie. Dansul ierarhic al scânteilor ardea în ei și ei, asemenea unei păduri incendiate din Lumea veche, ca atunci când s-a întors acasă de la aprovizionarea săptămânală și a găsit-o pe mama dezbrăcată, plângând și țipând isteric, după ce tocmai a fost violată de dealerii care nu au mai primit alimentele ce acopereau prețul drogurilor, furându-le astfel și carabina, alături de toată muniția. De ce nu s-ar bucura de căldura focului în zorii dimineții? Hara, cu un ghiozdan militar în spate, niște pantaloni camuflați, înfipți în niște bocanci de piele cu o canistră de benzină golită, privea de sub glugă cum propria casă ardea. Focul era imens, semn că urma să mistuie și restul caselor din jur. Privea de pe câmp fumul gigantic ce acoperea strălucirea stelelor, intoxicând zburătoarele ca și cum cancerul ar…

Coldplay - Viva la Vida - Trăiască Viața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Obișnuiam să conduc lumea
Mările se ridicau când dădeam cuvântul
Acum dimineața dorm singur
Mătur străzile pe care obișnuiam să le dețin.
Obișnuiam să dau cu zarul
Să simt teama în ochii inamicilor mei
Ascultând cum mulțimea cântă:
„Acum vechiul rege e mort! Trăiască regele!”.
Un minut am ținut cheia
În următorul pereții erau închiși pe mine
Și am descoperit, castelele mele au stat
Pe piloni de sare, și piloni de nisip.
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Odată ce te duci acolo nu a fost niciodată
niciodată o lume onestă
Și asta era când eu conduceam lumea.
A fost vântul cel rău și sălbatic
Suflând jos ușile să mă lase înăuntru.
Ferestre spulberate și sunetul tobelor
Oamenii nu puteau să creadă ce am ajuns.
Revoluționarii așteaptă
Capul meu pe o tavă de argint
Doar o păpușă pe un șir singuratic (pe un singur șir)
Oh cine ar vrea vreodată să fie rege?.
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Știu că Sfântul Petre nu-mi va striga numele
Niciodată o lume onestă
Și asta a fost când eu conduceam lumea
(Ohhhhh Ohhh Ohhh).
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Știu că Sfântul Petre nu-mi va striga numele
Niciodată o lume onestă
Și asta a fost când eu conduceam lumea
Oooooh Oooooh Oooooh

Carlos Drummond De Andrade - Prăbușire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Se prăbușeau
inutil să fugi se prăbușeau
din toate părțile minele turnurile
edificiile
principiile.
cârjele
prăbușindu-se nici de țipat
nu era timp odată îngropate
noi prăbușiri se încăpățânau să se abată
peste piepturi de pulbere
să se prăbușească să se prăbușească.
Ruinele alcătuiră
un alt oraș în forma-i definitivă.

Alain Bosquet - Romanul Planetei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Era tânără, rotundă,
și se rostogolea în voie
de la un capăt pân-la altul
al spațiului, lovea cu cotul
orfanii sateliți,
izbind estropiate goluri.
A fost închisă-ntr-un colegiu
de curcubeu, dar s-a purtat
acolo-atât de rău, încât
au fost, se vede, nevoiți
să-o înfășoare-n nouri groși,
și oamenii, ca paraziții,
numaidecât să-o năpădească.
Ce-a mai rămas? Un craniu, două,
care se clatină-n azurul
pe unde tineri meteori
se plimbă, deseori, râzând.