Chile – Versuri.pro

Rolando Cardenas - Selk'Nam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era în ținutul îndepărtat și la începutul incendiilor
de câmpii biciuite de furtuni nemiloase,
traversate uneori de stoluri de hoitari sau berze,
cu un soare slab deasupra, parcă din alt timp.
Poate că n-a fost așa întotdeauna,
cu acele numeroase lagune
care se formau iarna și dispăreau vara
între lanțurile muntoase, murind brusc în Canalul Beagle
și-n pădurile îndesite de afini, maitenes și arbori de scorțișoară.
În această desime antarctică,
cu aer tare și vegetal,
încărcat cu aromă risipind putreziciunea copacilor-gigant,
de unde-ncepe Strâmtoarea pân’ la Navarino,
au apărut ei, în mijlocul ploii,
cum îndepărtatele continente de gheață,
– aidoma dezrădăcinaților din timpul albei lumini a nopții –
au încolțit la originea marii familii.
Nomazi ai propriei depărtări,
au traversat tăcerile cu vechea înțelepciune a zeilor lor
– cunoscători ai magiei ierbii festuca
ce crește la sud de Rio Grande
și care-nainte de-a-și lepăda frunzele verzi
se transformă într-o admirabilă purpură de toamnă -,
veșnici proprietari ai primordialei singurătăți
în fragilele lor corturi, conice precum clopotnițele.
Le-ar fi ajuns doar stejarul pentru arcuri
și marea pentru hrană
– înainte de simpla recompensă a morții
pusă pe capul lor și plătită cu-atâtea lire sterline –
și-ar fi putut, încă, sărbători sosirea anotimpului bun,
împodobindu-și fețele în culorile pământului roșu
sau cu oase carbonizate de guanaco.
Veniți din ape sau,
mai degrabă, dintre ghețuri,
atunci când polii începură a se inversa,
azi sunt izgoniți – îmbrățișați – într-un buștean, prin arhipelaguri,
spre aceeași singurătate a visării lor
asemănătoare cu cel mai profund vis
al acestui pământ străvechi și ciudat,
contopindu-se cu ceața mării,
cerului și pietrelor,
pentru a se-nrădăcina veșnic în stele, dealuri și fiorduri,
și-a împietri în apă.

Aristoteles Espana - Copil Contemplând o Insulă din Punta Arenas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Plouă peste Punta Arenas
și din depărtări
se vede o insulă cu linii cenușii
aidoma unor lame de ras
ce spintecă cerul.
Un băiat de 17 ani o privește,
apoi observă iarba, marea,
din ochii săi răsar plaje,
delfini ce-i saltă prin pupile,
acolo unde se văd șlepuri,
sârme ghimpate,
pinguini formând șiruri
de parcă ar fi un cor pierdut
la paralela 53 – sud – a acestei lumi.
Plouă peste Punta Arenas
și din depărtări
se văd întinderi și poeme
ce se scufundă-n
Strâmtoarea Magellan,
cu nave pline de neliniști, legume,
epitafuri și râuri care plâng în miezul
acestui roșu soare al zorilor;
cu bărci canoe ce par a fi aeroplane;.
Și totuși există ideea evadării,
grăi acel băiat de 17 ani,
tot contemplând pe-o insulă în timp ce
peste Punta Arenas ploua și iar ploua.
Niño contemplando una isla en Punta Arenas.
Llueve sobre Punta Arenas
y desde lejos
se ve una Isla con líneas grises
como pequeñas hojas de afeitar
que cortan el cielo.
Hay un niño de 17 años que la mira,
luego observa la hierba, el mar,
de sus ojos salen playas,
toninas que saltan en sus pupilas,
donde se ven barcazas,
alambres de púa,
pingüinos que forman hileras
como si fuera un coro perdido
en el paralelo 53 sur de este mundo.
Llueve sobre Punta Arenas,
y desde lejos
se ven espacios y poesía
que se sumergen
en el Estrecho de Magallanes,
naves llenas de terremotos, legumbres,
epitafios, ríos que lloran en medio
de ese sol rojo del amanecer;
con canoas que parecen aeroplanos;.
Entonces existe la invención,
dijo ese niño de 17 años,
que contempla a una Isla mientras
llueve y llueve sobre la ciudad.

Aristoteles Espana - Sosire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Coborâm din barjă cu mâinile ridicate
pe o plajă tristă și necunoscută.
Primăvara își închide deja porțile,
vântul nocturn îmi scutură brusc
capul chilug;
tăcerea,
acest lung șir de încarcerați
ce se pierde-n camioanele Marinei Naționale
mărșăluind
în jurul orei douăsprezece noaptea, la unsprezece septembrie
o mie nouă sute șaptezeci și trei, pe Insula Dawson.
Mergem
pe un drum mlăștinos, care-mi pare
o lungă șosea ducând către moarte.
Un drum de piatră și soldați.
Mersul motorului e de mai mare râsul,
pardesiul meu cafeniu e murdar de noroi și benzină:
ne înconjoară,
coborâm din camion,
unu doi trei kilometri
aproape
de
ocean
și
de
nicăieri;
Ce se va-ntâmpla cu Chile de-acum încolo?
Vom mai vedea mâine soarele?
Se-aud vocile comandanților și intrăm pe-o alee
schizofrenică ce ne duce-n lagărul de concentrare;
Proiectoare galbene se-aprind în urma noastră,
iar ferestrele vieții se deschid și se-nchid.
Llegada.
Bajamos de la barcaza con las manos en alto
a una playa triste y desconocida.
La primavera cerraba sus puertas,
el viento nocturno sacudió de pronto
mi cabeza rapada
el silencio
esa larga fila de Confinados
que subia a los camiones de la Armada Nacional
marchando
cerca de las doce de la noche del once de septiembre
de mil novecientos setenta y tres en Isla Dawson
Viajamos
por un camino pantanoso que me pareció
una larga carretera con destino a la muerte.
Un camino con piedras y soldados.
El ruido del motor es una carcajada,
mi abrigo café tiene barro y bencina:
nos rodean
bajamos del camión
uno dos tres kilómetros
cerca
del
mar
y
de
la
nada,
¿Qué será de Chile a esta hora?
¿Veremos el sol mañana?
Se escutan voces de mando y entramos a un callejón
esquizofrénico que nos lleva al Campo de Concentración,
se encienden focos amarillos a nuestro paso,
las ventanas de la vida se abren y se cierran.