Cezar – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Cezar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aici, ce răvășit-au reci pumnale:
un mort. Aici e trupul spintecat
pe nume Cezar. Hoitul e-nsemnat
de cratere crestate de metale.

Aici temuta, azi înțepenita
mașinărie ce-i aduse slavă
acelui care fapta de ispravă
a săvârșit și-a scris în împlinita-i
viață. Tot aici și împăratul
ce laurii-nțelept i-a refuzat,
ce răsărit și-apus a subjugat
și-a stăpânit și marea și uscatul.

Și altul tot aici, ce-avea să vină,
a cărui umbră fi-va-n veci lumină.

Mihai Eminescu - Cezara VIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se rezemă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patimi care aveau să aibă acest sfârşit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezentă, începu s-o mângâie:
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an.
Castelmare ieşi nemulţumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era expusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o mănăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă… despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniştiţi ai mănăstirii ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea ore întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizont, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se printre aleile umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.
În zile calde ea se dezbrăca şi, lăsându-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii. Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi se lasă îmbrăţoşării zgomotoase a oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuie antică, având înaintea acestei din urmă avantajul vieţii, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.
Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, rezemându-şi mâinile de pereţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei..
„D-zeule! ce rai! gândi ea — voi sta aici puţin”. Ea merse-nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine.. Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire.
Ce să facă? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur.. nicăieri o ieşire..
„Ah! gândi, şi ce-ar fi de aş petrece o noapte în acest rai fermecat? Cine mă vede şi cine mă ştie?”.
……………….
Se făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunii trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând, îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcâie.. Ea mergea încet.. Toate visele, toată încântarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin.. ar fi plâns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei.. Ea se uită l-acea dumbravă încântată.. o dorinţă de fericire îi cuprinse sânul.. era atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Când ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încât părea o statuie de marmură în lumină viorie.. Deodată ea văzu prin arbori o figură de om.. gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze.. şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare.. era el.
„Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt.. pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbrăvilor”.. El s-apropie.. El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui.. O privi lung, se priviră lung.
Când îi luă mâna.. ea ţipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n braţele lui.. Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau eşti tu? tu?.
Ea plângea.. nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.
— Tu eşti? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă.. Ea nu se mai sătura privindu-l.. Şi uitase starea în care era.
………………..
1876

Jorge Luis Borges - Unui Cezar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În noaptea-n care bântuie lemuri
și larvele pe morți îi hărțuiesc,
întregul spațiu cosmic iscodesc
și cercetează-n van ai tăi auguri.
În viscere de taur înjunghiat
în van trudit-au taina s-o găsească,
și spada-n van făcut-au să sclipească
în soarele ajuns la scăpătat.
Cu capul pe butuc, înfiorat,
așteaptă osânditu-n rugăciune.
Atunci când trâmbița va fi sunat,
va ști că pentru el nu-i iertăciune.
Când muntele-i de beznă înghițit,
va ști că tigrul fost-a pângărit.

Heinrich Heine - Grenadirii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din Rusia doi grenadiri se pornesc
Voioși să-și revadă iar Franța,
Dar când au intrat în hotarul nemțesc,
Atunci își pierdură speranța.
Atunci au aflat dureroasele știri
Că gloria Franței s-a stins:
Înfrânte, zdrobite sunt marile-oștiri
Și cezarul, cezarul e prins!
Atunci își plecară triști frunțile lor
Și plânseră cei doi tovarăși.
Iar unul a zis: — Cumplit mă mai dor,
Cumplit mă ard rănile iarăși!.
A zis celălalt: — Un vis fuse tot,
Și moartea mi-ar fi mult mai bine!
Am însă nevastă, copii, și nu pot
Să mor, că-s pierduți fără mine!.
— N-am zor de nevastă, n-am zor de copii,
Un dor mai frumos m-a cuprins;
Cerșească pe drumuri ori facă ce-or ști:
Cezarul, cezarul meu, prins!.
Curând, o, prietene, mort voi zăcea:
Ascultă-mi un singur cuvânt!
Cadavrul cu tine în Franța mi-l ia,
Mă-ngroapă-n al Franței pământ!
Dar crucea onoarei mi-o prinde la piept,
Aproape de inima-mi stinsă;
Așază-mi și flinta la umărul drept
Și spada la mijloc încinsă.
Așa voi veghea în mormânt, ascultând,
O strajă ce pare că doarme..
Ci-n vis auzi-voi iar tunul urlând
Și tropot, și zângăt de arme!
Cezarul meu trece-n al luptei avânt.
Pe groapă-mi, și-n spade ce scapăr,
Atunci, înarmat mă înalț din mormânt,
Cezarul, cezarul să-mi apăr!

Leo Butnaru - Pe Malurile Rubiconului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I. Zarurile și Cezar. Posibil, invers
Zarurile au fost aruncate.
Aruncări repetate
de fiecare dată corectate ca poziție
ca sumă de puncte
cum ar veni – ca perspicacitate.
Poziții de zaruri după aruncări
poziții de zaruri după corectări.
…Până le veni ideea ca
pur și simplu să introducă zarurile în locul
bucățelelor de sticlă colorate în caleidoscop. Rotești
privești
te uimești
ce artistic se pot poziționa zarurile
în perfectă vanitate
e drept atractivă – nu-ți poți desprinde ochiul
de la ocularul caleido-
scopului
în presupunerea scopului
care iese atât de ornat
atât de ciudat
ca un destin destrămat
din nou adunat.
…Apoi
la un moment dat apare un neînvins
aproape împărat
destul de temerar
de autoritar
întinzând mâna să i se cedeze caleidoscopul:
„Poftim
magnifice Cezar
privește
citește
sau doar ghicește
ce vei avea de spus:.
Și tu, Brutus?!”….

II. Un dac la Rubicon.
În ce mă privește
post-factum
aș avea ceva de mărturisit – și eu
am coborât din Galia Cisalpina
panta spre Rubicon
dar numai să-mi adap calul;
umai atât
chiar dacă
în mersul calului
în buzunar
mi se bătea
zornăitor
zar de zar
pe care eu mi-am zis să nu le arunc
pentru că nu mai avea rost să trec Rubiconul
odată ce Iulius Cezar deja cucerise Italia
războiul civil devenind război militar
încheindu-se destul de arbitrar
încât eu
concomitent
străin și autohton
aveam toate motivele să fiu cu sufletul împăcat
cu calul adăpat
ținându-l pașnic de frâu
la Rubicon.

Luis De Gongora Y Argote - Sonet (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mult proslăvit-ai, Rufo, pe-acel Cezar novice,
cântându-i cu-atâta sârg istoria,
încât nu se mai ştie gloria
căruia îi revine, cui să i se dedice.
Şi astfel Faimei astăzi i-e dat să vă ridice
în slavă deopotrivă, cinstindu-vă memoria,
din vremuri şi uitare străluminându-vă victoria,
împodobindu-vă cu lauri şi cu spice.
Şi-i drept să fiţi, egali, căci fiecare
desăvârşiri atinse în arta necuprinsă,
în luptă el, iar tu întru cântare.
Şi tot aşa avut-aţi pe zei de partea voastră:
pe Marte, el, în mână cu sabia întinsă,
pe Clio tu, în mână cu lira ei măiastră.

Arthur Rimbaud - Furiile Cezarului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Se plimbă Omul palid pe-aleile-nflorite.
E-n redingotă neagră şi c-un trabuc în dinţi.
La Tuilerii i-e gândul, la florile-i vestite,
Şi-ades în ochii-i sumbri se-aprind priviri fierbinţi.
Ani douăzeci de-orgie l-au îmbătat, se pare,
Pe împăratul nostru. – „Eu am să sting – şi-a spus –
De-a pururi Libertatea, ca pe o lumânare!
Dar Libertatea-i vie, iar el e indispus.
Pe buzele lui mute, ce nume dă târcoale?
Şi ce regret îl roade? Nu vom putea afla:
Ciudat e împăratul, privirile i-s goale.
S-o fi gândind la Omul cu ochelari, cumva?
Ca la Saint-Cloud, pe vremuri, se uită în neştire
La fumul de ţigară, albastru şi subţire.

Arthur Rimbaud - Maniile Cezarului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bărbatul pal, de-a lungul peluzelor în floare,
Pășește-n haine negre și cu țigarea-n dinți:
La Tuileries Bărbatul cu gându-i dus, în zare,
– Și-n ochii-i stinși, vremelnic, apar priviri fierbinți.
Căci beat e Împăratul de zeci de ani de orgie!
Și-a spus: „Eu Libertatea voi stinge-o-n vînt
Ca pe o lumânare, așa, cu gingășie!”
Dar Libertatea-nvie! Și el se simte-nfrânt!
E prins. – În gura mută ce nume îi tresare?
Și ce regrete crunte în suflet îl tot rod?
Nu se va ști. Privirea-i e moartă-acum de tot.
Cu gândul la Cumătrul cu ochelari, se pare
– Privește la țigara-i – seri de Saint-Cloud acum
Parcă ar fi – cum scoate albaștri nori de fum.
Pentru Ea…