Charles Baudelaire - Cei Șapte Bătrâni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lui Victor Hugo.
Oraș ca furnicarul, aproape neaieve,
Cu spectre ce se-arată și ziua, delirant,
Mistere pretutindeni preling, ca niște seve,
Prin ale tale vine înguste de gigant!
În dimineața aceea ciudată și pâcloasă,
Când casele, prin ceață, cu tot înaltul lor,
Păreau că-s două maluri de apă leșioasă,
Când, întru tot asemeni c-un suflet de actor,
O ceață gălbejită dădea pe străzi năvală,
Treceam, ținându-mi nervii să stea înțepenit,
Și-n vorbă cu-al meu suflet răpus de oboseală,
Printr-un foburg, în zgomot de tomberon scrâșnit,
Deodată-un moș bicisnic, înfășurat în țoale
Ce imitau culoarea văzduhului gălbui
Și care din pomană ar fi tot strâns oboale
De n-ar fi fost răutatea lucind în ochii lui,
Îmi apăru. Pupila parcă-i era muiată
În fiere și, sporindu-mi neliniștea din gând,
Sta barba-i roșcovană întinsă ca o spadă,
Cu barba trădătoare-a lui Iuda semănând.
Nu-ngheboșat, ci parcă de-a dreptul rupt de spate,
În unghi drept spinarea i se pleca spre craci,
În vreme ce toiagul, ținut pe aplecate,
Făcea să aibă mersul nesigur și stângaci.
Dihanie infirmă, evreu cu trei picioare,
Prin mâzgă și zăpadă umbla împleticit,
Calcând cadavre parcă sub pași cu-nverșunare,
Cu omenirea-ntreagă părând că-i învrăjbit.
Era urmat de-al doilea, ce-i semăna în toate,
La barbă, la spinare, la mers, la ochi ciufut,
Doi centenari, pe care gheenele spurcate
Trimisu-i-au să meargă spre-un țel necunoscut.
La ce complot lugubru-mi fu dat să îi cad pradă
Sau ce hazard năpraznic mă umilea așa?
De șapte ori, identic, văzut-am că se-arată
Acest moșneag sinistru, ce se multiplica.
Acela care-ar râde de spaima mea firească
Și nu-i cuprins și dânsul de un fior fratern
Să se gândească numai: sub masca bătrânească
Acești oribili monștri aveau ceva etern.
O să apară poate și-al optulea, deodată,
Inexorabil geamăn, ironic și fatal,
Ca Phoenixul, ce-și este lui însuși fiu și tată?
-Dar am fugit de-alaiul acela infernal.
Și ca bețivul care începe-a vedea dublu,
Exaperat acasă m-am dus, năuc și surd,
Cu spiritul ca-n febre, când spaimele îl umplu,
Rănit de-atâta taină și de atât absurd.
Zadarnic să ia cârma rațiunea mea încearcă,
Eforturile sale furtunile le dărâm
Și sufletu-mi dansează, dansează, veche arcă,
Fără catarg, pe-o mare monstruoasă fără țărm.

cei șapte bătrâni – Versuri.pro

Charles Baudelaire - Cei Șapte Bătrâni