II.
Am lăsat în urmă atâtea mări și greșeli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate astea?
De ce trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim?
De ce trebuiau toate astea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia, poate, să fim mai întâi vinovați
pentru a învăța să iubim.
Trebuia să greșim
pentru a cunoaște sfârșitul greșelii
și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că știu totul despre iubire și țărm.
Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranța că într-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
luminându-ne mâinile,
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.
Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
și mă întreb, poate, pentru ultima oară,
de ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind și mai mult țărmul
pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III.
Dar eu știu că moartea există
și există și țărmul,
există în zori plaja goală
și există urmele care ne fac vinovați,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
și există pescărușii țipând,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
și există locul gol lângă mine,
există toate, numai tinerețea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în această eroare spre care ne-am dus liniștiți.
O, gustul ucigaș al plecării.

IV.
Am cutreierat ani în șir mările
și când ne-am întors ne-am dat seama
cât de puțin ne îndepărtasem de țărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri,
numai că eram mai bătrâni
și ne venea greu să surâdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor.
Și iubim altfel, mai trist.
În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
iubim.

V.
Suntem obosiți
și nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
Această dragoste,
această lumină și vântul care nu ne cruță,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte.