N-auzi? Și vântul parcă
Oftează de necaz!
Până și vântul râde
De tine, că ești treaz!

Te uită ce bogată
E Firea, uneori…
Și arborii deschis-au
Ca niște ochi de flori.

Și susură din ramuri,
Și din frunzișuri moi;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi și la noi.

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furișat un gangur,
Și fluieră încet.

În ceștile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin!

Te sfătuiesc: ascultă
Înțelepciunea mea:
Te-așteaptă ceașca plină
Ridic-o, deci, și bea.

Căci toate trec, și toate
Se duc spre nicăieri!
Toți oamenii aceștia
Erau copii mai ieri!

Să dăm pe gât, și vinul,
Și luna prinsă-n cești,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toți oamenii acești!

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini!
Și sălile celebre
S-au potopit de spini.

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult.

O, numai timpul singur
E fără de sfârșit!
Și demnitari muriră,
Și hanii au murit!

O, numai timpul singur
E fără de hotar!
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar.

Te sfătuiesc, ascultă:
Înțelepciunea mea!
Te-așteaptă ceașca plină!
Ridic-o, deci, și bea!

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, și străbuni!