Edgar Allan Poe - Către Helen

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O dată te-am văzut, o dată numai;
Sunt ani de-atunci: să nu spun câți, nu mulți,
Era un miez de noapte-n iulie și din
Plin discul lunei care, asemenea sufletului
Tău răsărind, își făcea drum prin ceruri,
Cădea un mătăsos val de lumină,
Cu liniște și dulce-alean și somn,
Pe fețele-nălțate a o mie
De roze ce creșteau într-o-ncântată
Grădină unde vântul nu-ndrăznea
Să umble decât doar tiptil, cădea
Pe fețele-nălțate ale-acelor
Roze, ce-n schimbul dragostei lumine,
Își dădeau sufletul îmbălsămat
Într-o extatică moarte. Cădea
Pe fețele-nălțate ale-acelor
Roze ce surândeau și se stingeau
Pe-acest răzor, de tine fermecate
Și de poezia ființei tale.
În alb înveșmântată, pe un strat
De violete, te-am văzut șezând
Culcată, pe când luna cădea peste
Fețele-ntoarse ale rozelor
Și pe-a ta, vai, întoarsă în durere!
Nu era Soarta, care-n acest miez
De noapte-n iulie, nu era Soarta
(Al cărei nume este tot durere)
Care-mi spunea să mă opresc în fața
Zăbrelelor grădinii spre-a sorbi
Mireasma acestor roze adormite?
Nici un zvon: lumea păcatului dormea,
Afara doar de tine și de mine.
(Oh, cer, oh, Doamne, cum îmi bate inima
Apropiind aceste două nume!)
Afara doar de tine și de mine.
M-am oprit, am privit și-ntr-o clipită
Pieriră toate. – Ah, ia aminte bine:
Era doar o grădină fermecată!.
Lampa cu zare de mărgăritar
A lumii a spus, stratul de mușchi
Și unduitele cărări, extaticele
Flori, arborii cei plini de freamăt
S-au stins din ochi; și-al rozelor parfum
Muri și el în brațele-adierilor,
În adorație. Tot, tot se stinse,
Afara doar de tine, – afara doar
De mai puțin ca tine, de lumina
Divină-n ochii tăi, afara doar
De sufletul din ochii tăi-nălțați!
Nu i-am văzut decât pe ei,
Ei erau lumea toată pentru mine!
Nu i-am văzut decât pe ei, numai
Pe ei ceasuri întregi, până ce luna
Se duse. Ce sălbatice povești
De dragoste par scrise de aceste
Armonioase, cristaline sfere!
Ce-ntunecată suferință și ce
Nădejde nelumească! Ce senină
Mare de mândrie! Ce avânt
Cutezător și, totuși, ce adâncă,
Ce nesecată sete de iubire!.
Dar, în sfârșit, Diana se culcă,
În stratul de apus al unui nour
De fulgere-ncărcat. Și tu – o umbră –
Printre funebrii arbori ai plecat.
Doar ochii tăi rămas-au. Ei n-au vrut
Să plece, niciodată n-au plecat!
Iluminându-mi calea solitară
Spre casă noaptea, nu m-au părăsit
(Cum au fost nădejdile-mi) de-atunci,.
Ei mă urmează. Ei mă duc prin ani,
Ei îmi sunt sfetnici – eu însă le-s rob.
Ei au menirea lor de-a lumina
Și de-a-nflăcăra. Eu – datoria
De-a fi mântuit de lumina lor
Scânteietoare, de-a mă limpezi
În focul lor electric, și sfinți
În focul lor elysian. Ei umplu
Cu Frumusețe (care e Nădejde),
Sufletul meu și sunt, departe-n ceruri,
Stelele-n fața cărora-ngenunchi
În tristele, tăcutele vegheri
Din noaptea mea. Pe când, chiar în amiaza,
Îi văd lucind mereu, doi dulci luceferi
Ce nu pot fi întunecați de soare!.
Tr. Dan Botta

catre helen – Versuri.pro

Edgar Allan Poe - Către Helen