Bogdan Petriceicu Hasdeu - La Casa de Nebuni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tăcând, c-un semn opresc trăsura:
Tăcut mă sui. Alt semn mai fac,
Plecam fără-a deschide gura.
Birjarul, eu și caii tac.
Căci dobitocelor cu minte
Degeaba le mai ții un speech,
Când ele fără de cuvinte
Pricep mai repede un bici.
Vreau să vorbesc, dar cu nebunii
În falansteru-n care unii
Sunt mari poeți și mari tribuni.
Deci: hai la casa de nebuni!
Îmi iese doctorul. — Dă-mi pace!
Cu cei mințoși eu n-am ce face,
Ș-aș vrea pe toți să-i pot uita:
Venit-am nu la dumneata….
În jurul meu se-ntinde un petec de grădină
Cu flori și pomi, amestec de umbră și lumină;
Iar printre ele falnici, încet, nepăsători
Pașesc, albind ca spectri, superbii visători.
În fund, tot alb ca dânșii, salcâmul înflorește
Nebun și el, mirosu-i în vânt îl risipește.
Jos la tulpina-i largă, sub desu-i coviltir,
Stă neclintit un tânăr c-o față de martir.
Privire mai senină și mai pătrunzătoare,
Mai multă bunătate pe-o buză zâmbitoare,
O frunte mai măreață, pe care cu fiori
Privesti un cer cu raze și totuși plin de nori.
O față mai cu farmec, o față mai oglindă
De-naltă cugetare și de simțire blândă,
Și totul gingaș, palid, electro-străveziu…
Eu n-am văzut-o-n viață și nu pot s-o descriu.
M-apropii. Cătătura-i pe loc mă pironește.
Rămâi într-o uimire. El galeș mă privește;
Ș-un glas ce te străbate prin timbru-i fecioresc
Răsună: Vii la mine. O știu și te iubesc.
Când pentr-ntâia data
În lumea vinovată
Al Tatălui cuvânt
S-aduc o viață nouă
M-a pogorât, ca rouă
Din stele pe pământ.
Căzui mâhnit pe palamidă,
Căzui pe frunza cu omidă,
Căzui pe buruieni cu spini,
Și roua cea dumnezeiască
Din balării făcu să crească
Lămâi și rodii și măslini!
Acuma pentr-a doua oară
Din ceruri Tatăl mă coboară.
Căci răul bântuie mai rău;
Mai rău ca orisicând alt’ dată
Icoana lumii e scăldată
De sângiuri fără Dumnezeu!
M-arat, strigând să stângă
Văpaia cea nătângă
A groaznicului tun…
Vorbesc, și-ndată gloata
Mă-mpinge’ la Golgota
Și țipă că-s nebun!
Aștept Caiafii să m-apuce,
Aștept să-nfigă iar pe cruce,
Să-ndoape cu oțet pe Crist.
Prin chin solia-mi se-mplinește,
Prin moarte-mi omul se-nnoiește,
Și tu-mi vei fi evanghelist.
D-aci vor înceta războaie,
Cel tare n-o să mai despoaie
Și nu va mai rabda cel slab;
Știința, arta s-avuție,
Unite-n pace prin frăție,
Vor curge dintr-un singur jgheab.
În cer m-adastă plata.
Piroanele sunt gata.
Loviți, loviți, mereu!
Mă doare, și-s ferice,
Căci răstignit aice
Mă-ntorc la Tatăl meu! ….
Un nu știu cine, scund, grăscior,
Buzat, cu față de bujor,
Spre noi înaintează
Și-mi zice: “lasă-l că-i ursuz!
El tot postește ca Isus
și veșnic aiurează.
Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este
E numai visul meu, pe toți eu vă visez.
Dormind vă născocesc, vă țes ca-ntr-o poveste”
— Dar ce ești tu?
— Ce-s eu? Mă cheamă Chichirez.
A-ți spune tocmai ce-s, nu prea găsesc cuvinte.
În vis, sunt un nebun, de nu m-aș deștepta;
La fapta, când nu dorm, sunt sănătos la minte
Ș-am un stomac de lup când are ce mânca.
Să te mănânc sau nu? Ba. Fii acum pe pace.
În vis eu sunt sătul și nu m-auzi urlând.
Nebunii sunt hrăniți, s-a fi nebun îmi place,
De nu m-aș deștepta, căci adormii — flămând.
Ce adormire, vai! Când trupul ațipise,
Atunci visez că trec pe lângă un brutar.
Sunt altfel om cinstit, dar ce să faci cu vise?
În vis, îmi pare rău, furai ca un tâlhar.
O jimblă-o șterpelii. Mă prinde și m-apucă.
Plecam la comisar. Mă judecă pen vis.
Un polițai visat nu-i oare o nălucă?
O palmă îi cârpesc, și dânșii m-au închis.
Eu îi priveam cu haz, știind că visu-i glumă,
De nu m-aș deștepta, flămând așa cum fui;
Pe-un Cuza de-aș visa, eu îl înjur de mumă,
Ba și-l omor în vis. E vis. Ce-i pasă lui?
Un mare tărăboi urmează dup-aceea:
Toți zbiară că-s nebun, și tup! aici m-aduc…
Că-i vis, o știu, așa-i, dar nostimă-i ideea
Pe cetățeni flămânzi să-i duci la balamuc!
De-atunci mănânc ticnit; am carne, pâine, poame,
Un singur rău: în vis mă satur îndestul
Ș-apoi visez c-adorm visând că-mi este foame,
Grozav! … Dar iar visez că mă deștept sătul.
Eram flămând. Acum petrec și-s prea ferice.
Mai râd de cei nebuni, mai râd de mutra ta:
Esti cam posac. De-ai fi aievea, eu ți-aș zice
S-adormi și tu. Ha, ha! De nu m-aș deștepta!
A! Iată cineva mai potrivit cu tine:
Moșneag posomorât cu nasul tot pe sus.
Ce vis ciudat! eu, bre, m-aș mulțumi mai bine
Pe-un Capșa să-l visez decât p-alde Isus!
El pleacă, iar bătrânul, un chip de moaște sfântă,
Surâde și-mi întinde o mână de schelet;
Dentâi șoptește-n aer, privind cu ochii țintă
În zarea dintre arbori, s-apoi mă-ntreabă-ncet:
— L-ai auzit, ce dulce și mângâios vorbește?
— Vorbește cine? unde-i?
— Nici tu n-ai auzit?
Ești surd și tu ca dânșii! Pe toți vă-nnebunește
Materia cea brută, pe toți v-au asurzit!
Urechea-ți nu-i ureche! Tu nu știi c-ai în tine,
Ascuns în fundul minții, pitit în duhul tău,
Un alt auz ce-aude din sferele senine
Pe spirite, pe îngeri, pe însuși Dumnezeu!
Tu n-o știi, căci țărâna te-nlănțuie-n cătușă,
Căci sufletu-ți robește robia cea mai grea,
Căci lutu-i pușcărie, din care n-ai vreo ușă,
Silit a sparge zidul de vrei să ieși din ea!
Tu nu-l auzi sărmane? și câte el mai spune!
E fiul meu, pe care în lupta la Vidin
Un glonț îl răpusese, și totuși —o, minune!
Din ceasul morții sale trăiește mai deplin.
Îl vezi acum? Privește-l!
— Nu-l văd.
— Orbire crudă!
Ești unul dintr-aceia ce jură pe tipic
În lume să nu știe, sub soare să n-audă
Decât ce-nvață-n școală: o buche și nimic!
Prin văzul căpățânii ești vita, care crede
Că firea dat-au ochii să vezi cum să mănânci!
La om e ochiu-n suflet, privind ce nu se vede:
Mai rază decât raza, el trece și prin stânci!
Nu-l vezi? E chipeș, mândru, cu nimbul tot lumine,
O frunte-cer sub care doi gemeni curcubei
Cununa două stele ce m-atințesc pe mine
Și vin a se răsfrânge duios în ochii mei.
Sub stele… ah! ce zâmbet! Când piatra lăcrimează,
Din lacrima-i ștearsă se face-un stalactit;
Dar va zâmbi s-o piatră, de i-ar fi dat să vază
Cum dânsul îmi zâmbește de când ne-am despărțit.
Și gura-i se deschide; râsuri și crini s-arată:
Sunt buze-n cari îmi pare că văd întregul mai!
Iar ca parfum — cuvântu-i se-ntinde și mă-mbată:
Ce-i muzica la oameni la îngeri este grai….
*.
De fiu-său el îmi vorbea,
Iar eu vedeam pe fie-mea,
Dentâi lucind ca o scânteie
Apoi ca pasăre de-argint
Plutind ușor către pământ,
Și iat-o zână de femeie!
De fiu-său când îmi vorbea,
Eu auzeam pe fie-mea,
Dentâi ca undă-n depărtare,
Apoi un tril, apoi un cânt,
Sunând din cer pân’ la pământ
Și răsunând în sărutare!
De fiu-său el îmi vorbea,
Dar eu eram cu fie-mea,
Și sufletu-mi în fericire,
Zburând într-un nespus avânt,
Îmi lăsa corpul pe pământ
Rostogolit în nesimțire!
De-atunci o duc ca și-nainte:
Privesc ce unii dreg,
Ascult ce alții spun,
Urăsc pe cei crezuți cu minte,
Și nu pot să-nțeleg,
Că n-am ajuns nebun!

casa nebuni – Versuri.pro

Bogdan Petriceicu Hasdeu - La Casa de Nebuni