Homer - Odiseea / Cartea VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În palatul lui Alcinou.
Acolo deci așa plângea-ntristatul
Erou, iar fata se ducea grăbit.
Iar când apoi ajunse la palatul
Vestitului ei tată, s-a oprit,
Iar fetele-ncepură descărcatul.
De car și de catâri au îngrijit
Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse
În mândrul său iatac, unde-i făcuse
Un dulce foc bătrâna servitoare,
Acea de mult adusă de popor
De prin Epir, pe nave plutitoare,
Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor,
Căci foarte-a fost iubit el de popoare.
Deci ea crescu la sânul lăptător,
Aci-n palat, acestui rege fiica
Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.
Porni deci și-Odiseu atunci în fine.
Ci-n multe neguri îl ascunse-acum
Atene-acea ce-i vru tot numai bine,
Ca nu cumva-ntâlnit fiind pe drum
De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine,
Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.
Deci când era și-aproape să sosească,
Atene, fata cea dumnezeiască,
Îi stete-n drum și chip avea de fată
C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:
„Te rog, copilo, vino de-mi arată
Palatul regelui de-aici, de vrei,
Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.
Eu nu cunosc pe nime dintre-acei
Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”
Răspunse-Atene atunci, zeița zării:
„Ba viu, străine tată, cu plăcere,
Că nu-i departe casa care-o spui
De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere
Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui
Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere,
Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,
Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea,
Nu văd cu drag și rând de cei de-airea.
Ei gândul numai la corăbii-avându-l,
Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,
Și-aleargă-n largul mării străbătându-l.
Așa vreau ei; iar nave el le dă
Ușoare ca de fulgi și iuți ca gândul.”
Așa vorbind, porni, iar el în urmă.
Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă
Umbla printre feaci fără să-l vadă.
Căci nu-l lăsa văzut Atene care
Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.
Iar el privea cu veselă mirare
Limanul larg și de corăbii-umplut,
Și piața cea de sfat și zidul tare
Cu șanț în jur, minune de văzut!
Deci când era-n vedere-acum palatul
Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:
„Aici e, taic-al meu, dorita casă.
Intrând, tu mergi și vei găsi la vin
Pe regii cei iubiți de cer, la masă.
Dar nu te turbura și fii deplin,
Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!
Căci celui îndrăzneț, chiar și străin
Fiind, îi ies mai lesne cele bune.
Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.
Deci fă, ca-ntâi regina să te-audă.
Arete-i zic, și vrednic nume-avu.
Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,
Că-ntâi pe Navsitoos îl născu
Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,
Cu dulcea Periboea, care fu
Copila lui Evrimedon cel mare,
Ce-a fost stăpân peste giganți, pe care
El însuși, pentru-a lor fărădelege,
I-a stins, pierind cu ei și-acest erou.
În urmă Navsitou, al Scheriei rege,
Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.
Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,
Lovitu-l-a, pe când fu încă nou
Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete
Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.
Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,
Și-atâta cinste-i dă, că-ntre femei.
Din câte țin o casă-n ascultare,
N-avu pe lume alta vaza ei.
Deci foarte-i dă și soțul cinste mare
Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei,
Și ca pe-un zeu o văd pe drum când vine,
Și-o-ntâmpină cu dulci urări de bine.
Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă;
Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea
Își pune-ntregul suflet și-i împacă.
Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea
De spus și roag-o din genunchi, și dacă
Te-ascultă, -atunci să știi că vei vedea
Și țara ta și-averea și palatul.”
Deci după ce i-a dat Atene sfatul,
Lăsând plăcuta Scherie se duse
La Maraton și unde-a mers mereu,
În dulce-Atena cea cu ziduri suse
Și-n templul sfânt cel pus lui Erihteu.
Porni deci spre palat, precum îi spuse,
Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,
Ci stând la pragul cel cu multe rânduri,
Purta prin suflet nesfârșite gânduri.
Lucea palatul, deci, cum alb de soare,
Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor,
Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare
Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător
Un loc cuprind și-i fac încingătoare,
De-albastru smalț având cununa lor.
Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie
Și porți de aur larga curte-o-ncuie,
Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta
Și-al lor belciug de aur greu. Iar câni
De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta,
Ciopliți frumos cu mult dibace mîni
De meșterul Efest, păzind înalta
Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,
Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii,
Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi.
Și-n larga sală scaune-nșirate
Pe două rânduri, pînă-n fundul ei,
Și moi covoare-având, frumos lucrate,
Cu mult dichis, tot lucruri de femei;
Și-acolo șed la mesele-ncărcate
Fruntași feaci și-nchină pentru zei.
Copii de-argint, apoi, pe-altare dese,
Cu facle-n mîini fac zare-n nopți la mese.
Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe:
Dincoace-o seamă-n multul mînii zor
Sfărmau cu râjniți galbenele boabe;
Aici torceau, iar fusu-n mîna lor
Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe
Țeseau din tortul albului fuior,
Și-atât de dese pânze supțirele,
Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.
Căci după cât feacii-n cârmuirea
Pe mare-a unei nave-s mai presus
De toți pe câți îi naște oameni firea,
Pe-atât nevestele de nimeni nu-s
Ajunse-n darul de-a găti supțirea
Și mândra pânză, căci Atene-a pus
într-însele și cinste-a minții bune
Și dar de-a țese lucruri de minune.
Lipit-apoi de curte-i o grădină
Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,
Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină
De rodii dulci, de peri și de măslini,
Și meri ce sub prisosul lor se-nclină,
Și-atâția pomi de-atâtea poame plini,
Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara
Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,
Căci nencetând Zefirul să se joace
Prin frunza lor, tot primăvar-avea;
E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace,
Și pară lângă pară-mbătrînea
Și mărul lângă măr pierea dincoace,
Și-un fruct aici frumos se pârguia,
Pe când alături răsărea din muguri;
Și nesfârșit prisos era de struguri,
Că-n fund era o vie roditoare,
Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,
Deci strugurii pe-aici se coc în soare,
Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies
Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare
Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules.
Și-n fund de tot sînt straturi cu legume,
Și flori de câte neamuri sînt pe lume.
Și limpezi curg și două fântânele;
Prin multe părți cotind, pentru-adăpat,
Spre fund se duce una dintre ele,
Iar alta curge pe-așternutu-i pat
Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,
La pragul porții naltului palat,
Și apă ia de-aici întreg orașul.
Așa-și avea vestitul crai locașul.
Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul,
La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui.
În urmă, săturat, trecu și pragul,
Dar nevăzut de ochii nimănui.
În marea sală deci văzu șiragul
De sfetnici, închinând lui Hermes, cui
Închină-n urma tuturor fruntașii,
Pe când gătesc, târziu, spre casă pașii.
Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,
Trecu viteazul cel iubit de zei,
Spre regele-Alcinou și spre Harete.
Și-așa-n genunchi strângea genunchii ei,
Iar norul de o parte-atunci se dete
Deci toți au stat tăcuți când între ei
Văzur-un om străin, și-aveau mirare.
Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:
„Harete, -o doamna cea de suflet plină!
Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,
Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină,
Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni!
Seninii zei le dea și viață lină,
Și fii cuminți, că-s taților cununi,
Și-acestor fii în pace ei le lase
Și-averi și tot ce-au strâns la ei prin case!
Dar eu vă rog, și tatăl sfânt v-ajute
Așa pe cum vă rog acum pe voi,
Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute
În țara mea, la casa mea-napoi,
Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute,
Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi
Și trist el lângă foc șezu-n cenușă
Pe larga vatră, cea de după ușă.
Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte
Târziu deci Eheneu, văzându-i muți,
(Acel născut cu mult mai înainte
Decât și-acei ce-s mai de mult născuți,
Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte
Decât feacii cei mai pricepuți,
Căci multe vechi știa cu de-amănuntul)
Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul:
„Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine
Să lași fără răspuns pe cei săraci,
Iar noi, dorind o vorbă de la tine,
Să stăm privind în gura ta cum taci!
Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,
Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci!
Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul
Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,
Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,
Că-i domn în cer și-ajută orișicui
Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.
Și, dând porunci femeilor, să-i pui
De cin-apoi, să guste călătorul.”
Simțind deci Alcinou, în vorba lui,
Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,
Mergînd la vatră, l-a luat de mână
Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse,
Aproape lângă el, din jelț sculînd
Pe dragul său copil, și-aici îl puse
În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.
Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse
În ol de aur apă, și turnînd
Pe mîni el se spăla; iar când fu gata,
Un alb ștergar pe masă-ntinse fata
Și multe-a pus mâncări, să-și ia pe voie;
Iar el luînd, mânca și bea-ntre ei.
Iar regele spre crainic: „Pontonoe,
Amestecă-n ulcioare pentru zei
Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,
Că-i domn în cer și apără pe cei
Ce vin drumeți să ceară ajutorul;
Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.”
A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.
Turna la toți prin cupe Pontonou.
Iar după ce-nchinară cu deplinul
Și-au fost sătui, le zise Alcinou:
„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul,
Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.
Cu toți acum să mergem la culcare,
Iar mîne-o să poftim o și mai mare
Mulțime de popor, să dau o masă,
Ospăț pentru străin cu praznic sfânt.
Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,
La casa lui în dulcele-i pămînt,
Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!
Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,
Și-atâta timp cât oaspe ni se cheamă,
De nici un fel de rău să nu se teamă!
Ci-n țară-i când va fi, el toate-acele
Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi
Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,
Când maică-sa-l născu. Iar dac-apoi
E zeu de sus și-a coborît din stele,
Atunci au zeii-alt gând de-acum cu noi!
Căci ei, de mult, pe față ni s-arată
Când facem marea jertfă câteodată
Și beau cu noi la tot aceleași mese
Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt
Când singur vrun feac în drum le iese,
Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt
Cu noi și cu giganții rude-alese!”
Răspunse Odiseu acest cuvînt:
„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l,
Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gândul!
Sînt om de pe pământ. Un om sînt însă.
Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci,
Trăind din pâinea pe la praguri strînsă!
Și nici așa, ci și mai mult, feaci,
Căci soarta mea e nesfârșit de plînsă!
Când zeii vreau, tu singur ți le faci,
Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi,
Ci dă-mi mâncare, -oh rege, să mă saturi!
Că nu-i pe lume fiară mai răpace,
Nici câne-așa ca pântecul flămînd;
Căci el, ca un dușman cumplit te face
Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea când
Sărmana-ți inimă-n țărînă zace
Și-o mare-a ta durere-ți este gând.
Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,
Dar pântecu-mi dă zor să văd de dînsul
Și face-n vremea-n care rup din pîne
Să uit de toate câte-am suferit
Și-n gând să-mi fie singur el! Dar mîne
Vă rog să mă trimiteți negreșit
Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,
Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit,
Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul
De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!”
A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine
Și toți ziceau s-ajute pe străin,
Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine.
Deci după ce-nchinară negrul vin,
S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.
La mas-apoi, de multe gânduri plin,
Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,
Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.
Deci roabele-adunau în pripă masa,
Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu
Așa-ncepu dintîi și-ntâi crăiasa,
Căci ea privind, prea bine cunoscu
Tunica mândră și cu aur trasa
Manta de pe-Odiseu, că le făcu
Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare.
Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:
„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună,
De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai
C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.
Dar cum ajungi să porți asemeni strai?”
Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!
Greu lucru este-a spune tot ce ai
Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,
Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul!
Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune.
O fat-a lui Atlas trăiește, deci,
Calipso, zîna cea cu vreri nebune,
În miezul mării cei fără poteci.
Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,
Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci.
Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,
Pe mine singur, vai, nenorocitul,
Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării
Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins
Corabia-n largul plin de noapte-al mării.
Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins.
Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării
Pe fundul navei sparte, fui împins
Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul,
Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul
De-ostrovul larg al zînei cei cumplite
Și cea mai mândr-a lumii-ntre femei,
Calipso, cea cu pletele-aurite.
Cu drag ea mă primi-n palatul ei
Și bine mă-ngrijea-n necontenite
Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.
Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,
Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea!
Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul,
Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.
Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,
Ea singură cu vorbă mă-ndemna
Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul,
Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta.
Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare
Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare,
Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată.
Și-așa pe-adînc în pace străbătui
Și nopți și zile marea cea sărată.
Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,
Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.
Nespus de mare vesel le-avui,
Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!
Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta
Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească
Al mării orice drum, grozav umflînd
Cît munții marea cea dumnezeiască,
Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,
Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.
Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,
Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul
Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul.
Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse
Spre stînci un val, în loc de nepătruns.
Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse,
Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns
La gura unui rîu, cu maluri linse,
La loc scutit de vînt și mai ascuns.
Atunci îmi adunai puterea toată
Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată.
Văzînd apoi că sfînta noapte vine.
M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi
Uscate-aici morman am pus pe mine,
Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi.
Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,
Durmii întreaga noapte-n frunze moi
Și tot al dimineții timp, și fuse
Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse
Și-abia pieri și somnul morții mele:
Jucîndu-se pe mal atunci aflai
Mai multe fete, și-una dintre ele
Asemeni unui zeu. Deci o rugai,
Deși eu m-așteptam la vorbe rele.
Dar foarte-avu gând bun și mă mirai
De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii
Se poart-așa ca ei și ca nebunii.
Iar ea mi-a dat și vin și de mâncare
Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.
Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare
Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.”
Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare
Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,
Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,
Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”
Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică
Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea!
Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,
Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea.
Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică
Să nu te superi tu de fapta mea,
Căci, rege, -așa e vița omenească,
Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.”
Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:
„Nu-mi este-atare inima din piept,
Să țin mînia care nu-i cuminte,
Căci bun e-n lume numai ce e drept.
Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,
Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,
Să-și afle-un om cinstit așa ca tine
Și-așa pe gândul meu, cum ești, străine,
Să-i dăm copila noastră de soție
Și ginere să-l am, copil al meu!
O casă eu ți-aș da și bogăție,
De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu,
Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție
Silit la noi, ferească Dumnezeu!
Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,
Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.
Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace.
Iar mine te vor duce-n zbor ai mei
Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,
De-ar fi și mai departe locul ei
Decît Evbeea care-aud că zace
Departe tare-n sus, cum spun acei
Vîslași feaci cari i-au văzut limanul,
Cînd ei au dus pe Radamant bălanul
Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,
Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.
Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia,
Și chiar în ziua-n care-au fost pornit
S-au și rentors pe seară din Evbeea.
Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,
Ce nave-avem și cum li-e alergarea,
Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”
A zis și vesel asculta mîhnitul
Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,
Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:
„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci
Să-și poată-nfăptui făgăduitul
Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci
Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;
Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”
Așa vorbeau aceștia. Iar Arete
Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat
Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete.
Deci multe țoale moi au așezat
Și mîndre velinți sprintenele fete
La zarea de făclii, și-au îndemnat
Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine,
E gata patul, și să dormi cu bine!”
Au zis, iar el, căci somnul îl supuse,
S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel
În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse
Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.
Iar regele-Alcinou apoi se duse
Să doarmă-n largul său iatac și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul,
Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

cartea vii – Versuri.pro

Homer - Odiseea / Cartea VII