Homer - Odiseea/Cartea VIII (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Jocurile lui Alcinou.
Iar când sosi și faptul zilei sfinte,
Sculându-se-Alcinou porni, luând
Cu el și pe-Odiseu cel plin de minte.
La locul sfatului obștesc mergând.
Deci regele-Alcinou mergea-nainte.
Ajunși aici ședeau, alături stând
Pe bănci de piatră și cioplite trainic.
Atene însă-acum, în chip de crainic
De-ai regelui, cutreiera orașul
Gătind plecarea lui Ulis, și-astfel
Oprea-ndemnind pe drum pe tot fruntașul:
„Să mergem toți și să vedem pe-acel
Străin sosit ca oaspete-n locașul
Lui Alcinou, de peste mări, căci el
E și-nțelept și și frumos ca zeii.”
Vorbea, mișcând dorința-n toți aheii
Și-n clipă toate căile s-umplură
De lume ce venea sosind mereu.
Acolo deci, ca marea ce murmură,
Priveau mirați pe regele-Odiseu,
Căci lui i-a pus Atene și-n făptură
Și-n chipu-ntreg lucoarea unui zeu,
Ca mult mai nalt și mai voinic s-arete
Și multe i-a turnat frumoase plete
Ca și mai mult poporul să-l privească
Și, drag dintru-nceput vederii lor,
Ei cinste-acum să-i dea dumnezeiască,
Iar el, poftit de-ntreg acest popor
La lupte și la joc, să săvârșească
Minuni de fapte-oricărui luptător.
Deci când avu pe toți aci-nainte,
Vorbit-a Alcinou și-a zis cuvinte:
„Viteji fruntași ai neamului și-ai țării!
Cuvânt acum din suflet am de spus.
Acest străin, un rătăcit al mării,
De-o fi din răsărit ori din apus,
Eu nu-l cunosc; prin voile-ntâmplării
La casa mea de soarte-a fost adus
Și cere-acum cu mare stăruință
Să-i dăm un ajutor de-avem putință.
Deci noi, precum am dat și mai-nainte,
Să-i dăm și lui! Căci bine voi vedeți
De-au stat la casa mea cu rugăminte
Mult timp plângându-mi oamenii drumeți.
S-alegem deci, și sprinteni și cuminte,
Cincizeci de tineri care-i știm isteți,
Să tragă-n ap-o neagră navă, care
Plutește-acum de-ntii pe sfânta mare.
Aceștia meargă și lopeți să lege;
Să-mi vie-apoi aici, căci vreau să-i pul
Să taie boi, să fac ospăț în lege.
Acestea pentru tineri eu le spui.
Voi însă, purtătorii de toiege,
Veniți — și-o cer aceasta orișicui,
Să nu mi vă codiți vrun ins — la masă,
Ca pe-oaspe să-l cinstim la mine-acasă.
Apoi la Demodoc îmi veți trimete
Pe-un sol, să mi-l aducă la palat,
Căci sfânt un cântec Dumnezeu îi dete
Să cânte-nveselind, cum e-ndemnat
De vrerea muzei, a cereștii fete.
Așa le-a zis, și-apoi porni urmat
De-al său popor, lăsând în urmă golul.
Deci și la Demodoc se duse solul.
Și-acei cincizeci de tineri iuți plecară
La malul sterpei mări, cum li s-a spus;
Deci neagra navă-n ape-adânci o dară
Și pânze-ndată și catarg i-au pus
Și vâsle cu frânghii de bou legară
Și albe-antene i-au întins pe sus.
Iar după ce-au gătit lucrarea toată,
Se-ntoarseră-n palat cu toții gloată
Aici erau și curțile-nțesate,
Și tinzi și-odăi de nesfârșitul roi
De moși și juni ai lumii adunate.
Deci regele de șase-ori. două oi
Și-opt porci de cei cu cefele-ncomate
Jertfitu-le-a, și tauri mândri doi.
Pe-aceștia deci, tăindu-i de mâncare,
Gătiră-n grab-ospăț frumos și mare
Veni și Demodoc, cel cu puterea
Ce-o pune-n cântec înnăscutul har,
Cui muza, ce-l iubi cu toată vrerea,
I-a dat mult dulce, dar și mult amar:
Căci dându-i cântul, i-a luat vederea!
Pe-acesta Pontonou îl puse dar
Pe-un scaun nalt cu ținte de-aur dese,
Proptit de-un stâlp la mijloc între mese,
Iar lira cea cu dulce melodie
Deasupra capului i-o puse-n cui
Și-i duse mâinile la ea, să știe
De unde să și-o ia, și-n fața lui
Pe masă-i puse, cât de-ajuns să-i fie,
Și pâine-n coș și-o cupă ca oricui
Să bea din ea de câte ori îi place.
Și-așa ei stând, mâncau acum în pace.
Deci când acum steteau sătui la mese,
Slăvita muză puse-ndemn și-avânt
Să cânte Demodoc mari fapte-alese
A marilor bărbați din mândrul cânt,
A cărui faimă vrednic-ajunsese
Pe-acele vremuri până-n cerul sfânt:
De marea ceartă-ntre-Odiseu și-Ahile
La zei la masă-n cursul unei zile,
Încât s-amenințau și cu toiagul,
(Iar regele-Agamemnon între ei
Râdea pe-ascuns, văzând învălmășagul
De vorbe-al ăstor mari fruntași ahei,
Căci astfel i-a fost spus, trecându-i pragul
La Delfi, Foibul, c-ar fi scris de zei
C-atare ceartă fi-va-ncepătură
Atâtor rele câte-apoi căzură
Pe-ai Troiei fii și pe danai, pe care
Le vruse Zevs cu nemblânzitu-i gând.)
Așa cânta vestitul în cântare.
Și-atunci mâhnitul Odiseu, luând
Cu mâinile mantaua sa cea mare,
Și-o trase peste cap și-așa deci stând,
Plângea, căci foarte i-ar fi fost rușine
Să-l vadă toți cu plâns și cu suspine.
Și-așa, când coardele-ncetau să sune,
Ștergând obrajii plânși, el își trăgea
Mantaua de pe cap, și-al voii bune
Luând în mână cupa sa, el bea.
Când însă iarăși începea pe strune
Cântarea care foarte mult plăcea
Și nu-ncetau mesenii s-o tot ceară,
El iarăși se-nvelea spre-a plânge iară,
Dar nu-i vedeau nici plânsul sub pleoape
Feacii ceialalți, și nici prin gând
Lor nu le da, de ce-ar avea să-ngroape
Sub haină capul și să stea plângând.
Dar regele-Alcinou, cum sta aproape,
Simțea ce e, că-l auzi gemând.
Sfârșit c-un semn deci puse-atunci cântării,
Și-așa vorbi și-a zis; „Fruntași ai țării:
Și voi, popor al vâslei îndrăznețe!
Sătui suntem de liră și de vin,
De dragii soți ai dulcilor ospețe
Vom merge-acum să vad-acest străin
De știm și jocul cel cu multe fețe,
Să poată spune printre-ai săi deplin
De-avem și noi puteri, din vrere sfântă,
La salt și fugă și-mpumnit și trântă.”
Vorbind, ieși; iar gloatele-l urmară
Deci crainicul a pus atunci la loc
Duioasa liră-n cuiul din cămară,
Apoi, luând de mâni pe Demodoc,
Îl scoase din palat, și se-ndreptară
Și ei pe unde se duceau spre joc
Fruntașii ceialalți și tot poporul.
Și-așa deci lumea s-aduna cu zorul,
Și mii erau pe câmp acum bărbații,
Și alte mii roiau mereu pe căi.
Deci iute s-au sculat nesăturații
De joc, tot sprinteni și voinici flăcăi,
Iar printre dânșii-au stat și nepătații
Trei fii ai regelui, iubiții săi
Cei nensurați, Laodamant semețul,
Aliu cel blând și Clitoneu istețul
Întâi cercară fuga. Și deodată
Din semnul pus se-ntinseră un roi,
Zburând prin zarea bine măsurată
Și-un nor de colb le rămânea-înapoi.
Și-a fost pe-aceștia Clitoneu să-i bată,
Deci cât la plug catârii-ntrec pe boi,
Atât fu drumul biruinții sale:
El fu la semn, iar ei încă pe cale.
Cercar-apoi și dureroasă trântă
Și-ntr-asta Evrial fu-ntâiul ins;
La salturi, Amfial. Pe cei ce-avântă
Rotunde discuri, Elatreu i-a-nvins.
Apoi la lupta cea care-nspăimântă,
La pumni, pe toți pe-aceia ce s-au prins
Cu el, Laodamant flăcăul fuse,
Al regelui, acel care-i bătuse.
Deci după ce se-nveseliră-n pace
Cu-aceste jocuri, începu-ntre ei
Așa Laodamant:, , Eu mai c-aș face
Rugare-acestui om, fărtați ai mei,
Să-ncerce-un joc, de știe și de-i place.
Căci nu e slab și are tot ce vrei,
Și șolduri tari și pulpi și mâni voinice:
Vedeți-i largul piept și-a sa cerbice”
Și nici nu-i om bătrân. Dar mi se pare
Că-i slab acum de cât amar a dus,
Că nici nu știu, ce-i drept, un rău mai mare
Decât a mării trudă de nespus
Să zdruncine pe-un om oricât de tare! ”
Răspunse Evrial: „Bun gând ți-ai pus
În cap, Laodamant, și toate-s bune
Ațâță-l deci la joc și mergi și-i spune! ”
Deci fiu! bun al regelui, de-ndată
Ce-i spuse Evrial acest cuvânt,
Veni spre Odiseu: „Străine tată
Să-ncerci vrun joc dintr-astea câte sînt,
De poți și vrei, și le-ai știut vrodată.
Dar negreșit le știi, căci pe pământ
Aceasta este cea dinții onoare,
Să fii voinic din mâni și din picioare!
Încearcă deci și grija ta ți-o lasă!
Căci drumul ți-e gătit, și-ai tăi fărtați
Te-așteaptă-n mal și-n mare-i nava trasă!
Răspunse Odiseu: „Voi mă-ndemnați
Cârtindu-mă, când alte griji m-apasă!
Dar rogu-vă, de ce nu mă lăsați,
Căci alte-mi sînt durerile și focul,
Iubitul meu, nu luptele și jocul!
Nespus de mult răbdai trecând și marea,
Și foarte mult prin taberi eu răbdai;
Și-acum, pribeag, eu șed în adunarea
Poporului și rog aici pe crai
Și-acest popor, să-mi pot găti plecarea.”
A zis, și-atunci, cu multă hulă-n grai,
Evrial a venit și-i sta nainte
Și-atari fără de rost i-a zis cuvinte
„Ce-i drept, nici nu ne pari să fii, străine,
Vrun om ce s-ar pricepe la vrun joc.
Ești unul dintre-acei ce merg, vezi bine.
Plătiți de vrun stăpân, din loc în loc.
Cu nave de vâslași, vătaf ce ține
Merindea-n seamă și, vânând noroc,
Socoate-al marfei preț și-i om destoinic
De gras câștig nedrept, nu om războinic! ”
A zis, și-Ulis răspunse cu mânie:
„Iubite-al meu, cum văd, ești un flecar!
Și pari și om lipsit de omenie!
E drept că zeii cei din cer dau rar
Deodată unui om și vitejie
Și minte bună-n cap și-al vorbei dar!
Căci iată, unu-i șubred al făpturii,
Dar zeii-i dau podoaba sfânt-a gurii
Și-ascultă toți cu inima-ncântată
Cuvântu-i blând și dulce, -ncât e greu
Să nu-l asculți când el începe-odată
Și-ai vrea să stai să-l tot asculți mereu.
Iar când trecând el prin oraș s-arată,
Se uită lumea parc-ar trece-un zeu.
Iar altul pare soare-al frumuseții.
Dar când vorbește-l râd chiar și băieții.
Așa și tu, ești chipeș la făptură,
Chiar zeu de-ai fi, și n-ai fi mai frumos!
Dar ce folos, căci ești o secătură!
Da, negreșit, ți-o spui că-s mânios,
Căci prea prostește-ai flecărlt din gură!
N-am fost la lupte chiar așa prejos
Cum tu mi-ai spus și poate crezi, nebunul
Ci poate printre cei mai vrednici unul,
Pe când eram un tânăr al răbdării
Și-n brațe mă-ncredeam. Acum nevoi
Și griji mă dor, și-s rob înstrăinării.
Căci multe-am mai răbdat și prin război
Și mult și-n trecerea cea trist-a mării.
Dar și așa cum sînt, mă prind cu voi,
Căci vorba ta de inimă mă roade
Și-un foc aprins-au vorbele-ți năroade! ”
A zis, și cu manta cu tot el sare
Și-un disc luă, pe cel mai greu și gros
Din cîte-aveau feacii-n adunare.
Pe-acesta-l învârti cu braț vânjos.
Deci discu-n zbor vui cu zuzăt mare.
Și toți plecară capetele-n jos
Feacii-atunci, ca pomu-n vânturi piscul,
Când groaznic peste ei trecut-a discul. “
Ce-n zborul său departe-acu-ntrecuse
Cu mult dincolo semnul tuturor.
Atene-atunci un semn acolo puse
(Luându-și chip de tânăr din popor)
Și-așa strigat-a și pe nume-i spuse:
„Și-un orb, străine, ți-ar găsi ușor,
Cu mâna pipăind aci-ntre lemne,
Că semnul ți-e departe de-alte semne,
Și nu-i amestecat cu alte toate!
În jocul ăsta cinste ți-ai făcut:
De nici de-un om de-ai noștri nu se poate
Să fii ajuns, dar necum întrecut! ”
Deci vesel Odiseu privea-ntre gloate,
Că-i ține parte-un om necunoscut,
Și-așa căta pe tineri să-i împungă:
„Zvârliți, să văd deci care-o să-l ajungă!
Dar cred s-azvârl, flăcăi, și-alt disc la țîntă
Și tot așa departe, -ori peste ea!
Deci iasă cine vrea și se frământă
Cu gândul c-ar fi om de seama mea!
Căci prea m-ați supărat! De vrea la trântă,
La fugă ori la pumni, la orice vrea!
Orice feac, mă prind cu el la brazdă
Dar nu și Laudamant, că el mi-e gazdă,
Și care om ar îndrăzni adică
S-ațâțe gazda și să-l piardă, deci?
Nebun ai fi, socot, și-un de nimică,
Străin fiind, cu gazda să te-ntreci,
Căci lucru-acesta numai ție-ți strică!
De ceialalți, de-oricine dintre greci,
Nu fug! Nici mândru nu-l opresc să vie,
Ci vreau să mă măsor cu-oricine fie!
Căci nimeni slab la joc nu mă socoată,
Din cîte jocuri oamenii le știu.
Și-ntind și-un arc cum nu-i alt om să-l poată!
Și-oricând eu cred că-ntâiul am să fiu
Acel care-aș putea-n dușmana gloată
Să-mi aflu omul și să nu-l las viu,
Chiar mulți arcași de-ar fi pe lângă mine
Și toți dibaci a da la semn, vezi bine!
Era mai tare singur Filoctete,
Ce-i drept, la arc, și-al doilea eu eram,
Când noi aheii cei cu mândre plete
Sub Troia-n câmp la țintă ne-ncercam.
Dar între-arcașii cei de azi, băiete.
Din câți mănâncă pâine, cred că n-am
Pe nime-asemeni, nici dibaci, nici iute!
Firește, cu viteji din vremi trecute
Nu vreau să mă măsor! Dar cine oare
S-ar prinde-n arc cu Hercule-ori Efrit?
Căci ei aveau curaj să se măsoare
Cu zeii chiar! Și-așa a și murit
Acest viteaz și nici n-a stat sub soare
Mult timp, căci Feb Apolo l-a izbit
Cu arcul său în furia-i cea sfântă,
Că-l tot poftea să dea ei doi la țîntă.
Și-azvârl și suliți la-nlungări la care
N-ajunge-alt om nici cu săgeata lui!
La fugă numai, poate, oarecare
Din voi m-ar birui, fiindcă fui
Și mult bătut de val pe-ntinsa mare,
Și mult flămând, că foarte-ades avui
Să rabd cu-ai mei din lipsă de merinde,
Și-am slabi genunchii-acum, și nu m-aș prinde.”
A zis și toți ca muții-atunci tăcură.
Deci singur Alcinou vorbi-ntre toți
„Cuvinte-ai spus cari foarte ne plăcură,
Străine-al meu, și ne-arătași ce poți.
Deci pentru c-a avut flecară gură
Acest flăcău, te rog să nu socoți
C-ar fi vrun om ce știe omenia
Să nu-ți cunoască-ntreaeă vrednicia!
Ascultă deci și-al meu cuvânt, străine.
S-o spui la alți viteji când o să fii
In casa ta și-având pe lângă tine
Nevasta dragă și pe-ai tăi copii
Vorbind de noi, s-arăți ce fel de bine
Ne dete nouă Zevs din tați în fii.
Căci multe bune-avem din vrere sfântă.
Dar nu suntem vestiți la pumn și trântă.
Ci iuți sîntem și-n tălpi cu alergatul
Și cei mai buni ai navelor cârmaci,
Ne place-al lirei cântec și-ospătatul
Și jocul mult, și-n haine să ne-mbraci
Schimbate des, și calde băi și patul.
Dar haide acum, voi cei mai buni feaci
Ai jocului, și tropotiți-mi locul,
Să poat-acest străin să vadă jocul!
Și-apoi să spuie, când va fi acasă,
La toți ce sînt prietini dragi ai lui,
Că neam ca noi și-n cântece la masă
Și-n joc și-n salt și-n vâsle-al doilea nu-
Deci plece-un om și lira, ce-i rămasă
În casa noastră undeva-ntr-un cui,
Aducă-ne-o, că vreau să-nceapă cântul.”
Așa-și vorbi deci Alcinou cuvântul.
Iar crainicul s-a dus după chitară.
Cei zece-apoi, aleșii de popor
Vătafi obștești, atunci se ridicară.
Aceștia zece-aveau în grija lor
Întreaga grija jocului. Ei dară
Mergînd au netezit dintîi ușor
Frumosul loc de salt, pentru picioare,
Și-n lături dînd pe toți, făceau lărgoare.
Iar crainicul veni cu dulcea liră.
Șezu acum la mijloc Demodoc
Și-n jurul lui venind, se rînduiră
Tot tineri sprinteni și dibaci la joc,
Și-atît de mândră horă tropotiră
Că sta mirat, cu sufletul în loc,
Privindu-i Odiseu cum din picioare
Făceau sărind mișcări fulgerătoare
Puternic lira-ncepe-apoi și sună
De dragostea lui Ares; cînd a-ntrat
La zîna cea cu veselă cunună,
Nevasta lui Hefest, și-au rușinat
Făcînd acolo dragoste-mpreună,
Și casa lui Hefest și sfîntu-i pat.
Dar Soarele-i aduse-ndată vestea,
Căci el de sus simțise toate-acestea.
Hefest cînd auzi ce va să fie,
Amar mîhnit de vestea cea de rău,
Porni de-a dreptu-n larga-i fierărie
Și multe-n fundul sufletului său
Cumplite lucruri frămînta-n mînie.
Deci puse-n trunchi grozavul lui ilău
Și lanțuri făuri, cari tari să steie,
Cu greu de rupt și greu să se descheie.
Deci după ce gătit-a-nfuriatul
Pe Ares, cursa-n care-apoi l-a prins,
Intră-n iatac și-mpresură tot patul
Nevestei lui cu lanțul ce l-a-ntins
Din multe părți de-a lungul și de-a latul,
De jos de la picioare și prelins
Spre grinzi în sus, supțiri verigi și dese
Ca pînza care-n colț Arahne-o țese
Și nu erau de nicăiri văzute,
Nici chiar de-ar fi privit seninii zei,
Așa de iscusit erau făcute!
Deci după ce le-a-ntins la patul ei,
Ieșind, spunea cu vorbe prefăcute
Că are-o cale de făcut la cei
Din Lemnos, țara care lui anume
Mai dragă-i și era din toate-n lume.
Nici Ares cel cu frînele-aurite
N-a fost un chior, și cînd văzu că-i dus
Urîtul soț al mândrei Afrodite,
Intră-n palatul lui Hefest, adus
De-mboldul poftei cei nebiruite.
Ea chiar atunci sosea, venind de sus,
Din casele lui Zevs, iubitu-i tată,
Și sta șezînd, cînd el intra deodată.

cartea 8 – Versuri.pro

Homer - Odiseea/Cartea VIII (1)